BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Câteva trăsături ale predicii Fericitului Augustin

-         cu specială privire asupra Comentariului la Psalmi –

-         Pr. Dr. Constantin Valer Necula   -

 

1.      Introducere. Importanța subiectului.

Dacă ar fi să alegem cea mai “intercultural㔠perioadă a istoriei Europei, socotim

că epoca de aur a patrologiei s-ar înscrie cu prisosință în acest proiect socio-cultural. Iar când spunem Europa culturală a acelei vremi, trebuie să recunoaștem că o subsumăm oarecum, fie doar și geografic, imperiului romano-bizantin în care irupeau energiile unei culturi greco-afro-romane, cum rar s-a mai întâmplat de atunci. Și aceasta, în ciuda unei reacții puritane de genul celei pe care o remarca Henri Irénée-Marrou la A. Harnack (care acuza un soi de intruziune a “elenismului” în creștinism, intruziune suspectată de murdărirea, de slăbirea esenței pure a creștinismului…), reacție la care strălucitul profesor francez concluziona: “faptele sunt (…) acestea: Sfinții Părinți au primit o educație clasică, au învățat să simtă, să gândească, să scrie la școala anticilor; cei mai mari dintre ei, capadocienii, Ioan Gură de Aur, Ambrozie, Ieronim, Augustin se numără printre oamenii cu adevărat culți ai vremii lor. Trebuie studiată structura mentală a anticilor pentru a putea pătrunde în sufletul Sfinților Părinți; voi invoca drept exemplu, o experiență personală. Cu cât am aprofundat studiul retoricii – această tehnică atât de complexă și remarcabilă, pe care civilizația antică a apreciat-o atât de mult și pe care doar ignoranța noastră de barbari ce am devenit, ne-a putut face să o disprețuim – cu atât mai uimit, am descoperit nuanțe nebănuite ale stilului și drept urmare ale gândirii unui Sfânt Părinte precum Sfântul Augustin, care nu a fost numai un mare sfânt, un mare teolog, dar și un mare scriitor al antichității, care folosea cu măiestrie un instrument deosebit de perfecționat, arta oratoriei, lăsată lui drept moștenire de tradiția pornind de la Gorgias.”[1]

Or, tocmai această calitate de “punte de diamant” între marea cultură antică, cultura creștină a începuturilor și actuala cultură, postmodernă și postfenomenologică, obligă la căutarea Părinților Bisericii, moduri de interculturalitate, nu doar în sensul geografic (geopolitic) cât, mai ales, în sensul dat de credința în Hristos, Domnul cel Înviat.

Făcând câteva observații despre detractorii Fericitului Augustin, Părintele Serafim Rose – altfel, neîndoios, o pană deloc iertătoare la adresa abaterilor de credință (cum o face inclusiv, dacă este cazul, asupra Fericitului Augustin, dar și asupra “renașcentiștilor” din școala teologic㠓neopatristic㔠(eseiștilor…)) – spunea câteva cuvinte care ne-au determinat și pe noi să revenim asupra Fericitului Augustin cu mai multă dragoste și acrivie intelectual-duhovnicească: “Fericitul Augustin are într-adevăr ceva de spus generației noastre de creștini ortodocși «preciși» și «corecți», dar reci și fără simțire. Acum este «la modă» înalta învățătură a Filocaliei; dar câți dintre cei care o citesc au trecut mai întâi prin ABC-ul adâncii pocăințe, căldurii sufletești și adevăratei evlavii ortodoxe ce strălucește din fiecare pagină a Mărturisirilor lui Augustin, pe bună dreptate ?? Această carte, povestea convertirii Fericitului Augustin, nu și-a pierdut defel însemnătatea astăzi; convertiții plini de râvnă vor afla în ea mult din propria cale prin păcat și rătăcire până în Biserica Ortodoxă și un antidot împotriva unora dintre «ispitele convertitului» din vremurile noastre. Fără focul adevăratei râvne și evlavii dezvăluite de Mărturisiri (Confesiuni), duhovnicia noastră ortodoxă este fățărnicie și bătaie de joc, făcându-se părtașa duhului viitorului Antihrist, la fel de sigur ca și apostazia dogmatică ce ne împresoară din toate părțile.”[2]

Părintele Serafim Rose remarcă astfel, poate, cel mai mare beneficiu pe care Fer. Augustin îl aduce studiosului, celui care caută să-l înțeleagă. În primul rând, lămurirea unor teme augustiniene, aduce cu sine lămurirea unor direcții de cunoaștere teologică a lui Dumnezeu, dar și o adâncire în cunoașterea practică a lui Dumnezeu. Practician prin fire, prin bucurie, Fer. Augustin oferă modelul multor soluții. Poate că cea mai de preț este cea care-l face pedagogul Învierii, cel ce, dintru început afirmă nevoia unei educații capabile să-l transforme pe omul cel vechi în omul cel nou, doxologic. Căci zice Augustin: “Gândul la Tine îl tulbură pe om așa de adânc, încât nu-și poate afla mulțumirea până ce nu Te laudă pe Tine; căci ne-ai făcut pe noi pentru Tine, și nemulțumit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine.”(Confesiones, I.1)[3]

S-a scris mult despre Augustin. S-au făcut  foarte multe aprecieri, unele de nuanță laudativă, altele critice, criticiste, ca să fim exacți. Revendicat de multe domenii, totuși Augustin rămâne al Bisericii Universale, cea mai bună caracterizare dându-i-o un medieval, Petru Venerabilul, care adresând o scrisoare Sfântului Bernard, îl numește pe Augustin: “maximus post apostolos ecclesiarum instructor”[4] prin aceasta arătând modul în care episcopul Hipponei a marcat marea literatură creștină, dar și celelalte multe domenii ale umanismului, științific sau mai puțin științific, creștin. Asumat de cercetătorii în literatură drept autorul primului roman psihologic modern[5] - atunci când este vorba de Confesiuni – el trece în fața multora dintre oamenii bibliotecilor augustiniene ca un izvor de cercetare pur științifică (antropologic, sociologic, etc.)[6] mai nou, chiar ca un inspirator în ceea ce privește sursa spirituală a arhitecturii moderne (prin De Civitate Dei).[7]

Oriunde am întoarce ochii în orizontul cunoașterii, Fer. Augustin este prezent. Dar parcă nicăieri atât de prezent ca în spațiul predicării, vestirii Cuvântului lui Dumnezeu, hrană spirituală permanentă și izvor de elocvență.

 

 

2.                              Fericitul Augustin în cercetarea ortodoxă românească.

O listă publicată la sfârșitul unei cărți de excelentă valoare, Augustin, scrisă de Henry Chadwick[8] căutând să evidențieze contribuția cercetării românești, cu mici, foarte mici excepții, exclude cu totul cercetarea făcută de teologi asupra “subiectului” Augustin. De aceea, încercăm acum, pe cât ne stă în putere, s㠓remaniem” acea listă, adăugând mai ales studiile realizate de români, contribuții importante în elucidarea augustianismului, mai ales din punct de vedere ortodox. Fără a avea certitudinea că am epuizat – fie și doar punctual – bibliografia ortodoxă românească, socotim însă ca o datorie spirituală expunerea ei.

Astfel, dintre lucrările mai mari, cele mai importante sunt ale lui Constantin C. Pavel, Problema răului la Fericitul Augustin[9], mai ales capitolul introductiv Scurtă privire asupra vieții ți formației intelectuale a Fericitului  Augustin, fiind importantă pentru excursul pe care noi înșine îl vom întreprinde.[10] Alte două lucrări aparțin lui Petrescu Antim, Fericitul Augustin[11]și Părintelui Dumitru Fecioru, Epoca Fericitului Augustin.[12]

Dintre studiile care alcătuiesc cercetarea ortodoxă românească, în ce privește teologia și aspectele practice ale concepției augustiniene, remarcăm câteva, în ordine strict alfabetică, pentru a înțelege împreună că Fer. Augustin nu este “străin teologiei românești.”(M.Ritta)

1.                              Abrudan, Dumitru: Vechiul Testament în scrierile Fericitului Augustin[13]

2.                              Alexe, Mgr. Ștefan: Fericitul Augustin în românește[14], precum și Concepția Fericitului Augustin despre păcat și har[15]

3.                              Balca, Nicolae: Concepția despre lume și viață în teologia Fericitului Augustin[16] precum și Concepția Fericitului Augustin despre viața fericită (după tratatul De vita beata)[17]

4.                              Bogdaproste, Drd. Gh.: Valoarea Vechiului Testament pentru creștini după Fericitul Augustin[18]

5.                              Coman, Pr, Prof. Ioan: Mama Fericitului Augustin[19], precum și studiul, poate cel mai reprezentativ în domeniu, Opera Fericitului Augustin personală teologică din “Retractările” sale[20]

6.                              Cristescu, Pr. Prof. Grigorie: Activitatea omiletică și practică a Fericitului Augustin[21], precum și Câteva momente din activitatea catehetică, teoretică și practică a Fericitului Augustin[22]

7.                              Cornițescu, Constantin: Studiu comparativ între Marele Cuvânt Catehetic al Sfântului Grigore de Nyssa și Manualul către Laurențiu al Fer. Augustin[23] precum și studiul Fericitul Augustin despre Sfântul Duh[24]

8.                              Floca, Ioan N.: Predica Fericitului Augustin[25] precum și Principii omiletice în opera Fer. Augustin[26]

9.                              Ică , I. Ioan: Doctrina Fer. Augustin despre Sfânta Treime după tratatul De Trinitate[27]

10.                          Ionescu, Șerban: Filosofia Fer. Augustin[28]

11.                          Mangîru, B.: Augustin și epoca sa[29]

12.                          Moisiu, pr. prof. Alex.: Fer. Augustin – păstor și îndrumător al vieții creștine[30] precum și studiul Din preocupările biblice ale Fer. Augustin[31] și alt studiu, la fel de amplu: Ce învață Fer. Augustin despre Maica Domnului[32]

13.                          Nicolae, Magistr. Gh. A.: Cele mai frumoase rugăciuni din Confesiunile Fer. Augustin[33]

14.                          Pană, Marin N.: Activitatea omiletică a Fer. Augustin[34]

15.                          Pavel, Constantin (în afară de lucrarea semnalată deja): Contribuția Fer. Augustin la procesul gândirii filosofice[35]precum și studiul: Creștinismul și filosofis antică în gândirea Fer. Augustin[36] Li se adaugă alt studiu reprezentativ: Condițiile colaborării rațiunii cu credința în opera Fer. Augustin[37]

16.                          Popa, Ierod. Ioasaf: Munca manuală a monahilor după tratatul “De opere monachorum” al Fer. Augustin[38]

17.                          Popescu, Magist. Adrian: Critica războiului și apărarea păcii la Fer. Augustin[39]

18.                          Popescu, Gabriel: Psalmii în predica Fer. Augustin[40]

19.                          Popescu, M.: Sistemul filosofico-teologic al Fericitului Augustin[41]

20.                          Suciu Timotei: Aspecte dogmatice ale concepției augustiniene dup㠓Manualul către Laurențiu”[42] precum și Valoare prieteniei în viața și opera Fer. Augustin[43]

21.                           Sebastian Șebu: Principii omiletice în predica Fer. Augustin[44] precum și Fer. Augustin, predicator al unității creștine[45]

22.                          Telea, Marius: Fer.Augustin – o viziune patristică asupra violenței[46]

 

Desigur, o astfel de radiografie este insuficientă. Ar fi interesant, de exemplu, de urmărit realizarea de articole de popularizare ale icoanei Fer. Augustin, în reviste gen Telegraful Român sau în almanahuri în stilul Îndrumătorului de la Sibiu. În general se remarcă o cercetare augustiniană centrată pe anii 1950-1960 (cu elemente anterioare și ulterioare) cu rare reveniri la subiect după 1985. Aceasta nu înseamnă că eforturile au încetat, anii ’90-’98 aducând o serie de traduceri importante pentru geografia spirituală a augustianismului în teologia ortodoxă românească. Perioadei din urmă îi sunt exponenți și ÎPS Dr. Nicolae Corneanu, cu contribuții vizând predica augustiniană[47] dar și “modernitatea” sa[48] precum și un literat, Răzvan Codrescu, care în lucrarea Recurs la Orodoxie[49]aduce contribuții de excepție, prin aceea că identifică parte din marile teme ale gândirii teologice, comentându-le cu mare transparență filologică. Desigur, trebuie să menționăm aici și prefețele la noile ediții ale operelor augustiniene. Spunem noi ediții pentru că nu trebuie uitat parcursul pe care aceste traduceri le-a avut în literatura teologică românească. Astfel, Părintele Mircea Păcurariu consemnează în monumentalul Dicționar al teologilor români, două nume care s-au îndeletnicit cu traduceri din Fer. Augustin: Dionisie Romans, care oferea 64 de pagini Din Confesiunile Sf. Augustin (în 1850) și trei broșuri Din meditațiile Sf. Augustin, însumând 191p. (în 1851) precum și o traducere, în manuscris, a lucrării De doctrina christiana a lui Bartolomeu Popescu.[50]

Înainte de a trece în revistă o listă a lucrărilor Fericitului Augustin, traduse în românește, marcând prefețele pe care le socotim contribuții românești la o teologie augustiniană, socotim necesară pomenirea cuvintelor Părintelui Ioan G. Coman, pe care le adresa doctoranzilor, într-un curs, ulterior publicat, cu privire la bibliografia privitoare la Fer. Augustin: “Bibliografia Fer. Augustin este considerabilă. (…) Pentru teologia Fer. Augustin, ne mulțumim să indicăm lucrarea densă a lui Portalié[51] și paginile de erudiție ale lui Barenhewer[52] și Mannucci-Casamassa[53] cu toată bibliografia de acolo; pentru ceea ce a însemnat Augustin în cadrul cultului antic, trimitem la lucrarea lui Marrou[54] și la bibliografia de acolo.[55] Nici în volumele jubiliare, nici în marile enciclopedii teologice și filosofice, nici în periodicele augustiniene, nici în monografiile cele mai pretențioase dedicate lui, nu există toată bibliografia lui Augustin.”[56]

Generatoare de idei, teologia Sf. Augustin, poate fi apanajul cercetării teologice și nu numai. Alături de efectul făcut de teologi, efortul umaniștilor, filosofilor, este și el considerabil.

Se remarcă prin acrivie și excelență, două lucrări ale lui C.I.Balmuș: Étude sur le style de Saint Augustin dans le Confessiones et la Cité de Dieu[57] și La lettre de Saint Augustin á Licentius (Ep. 26)[58], două studii care, cel puțin al doilea, în ciuda numărului limitat de pagini, au marcat cercetarea în domeniu (menționate de H.I.Marrou). Li se adaugă alte lucrări, de genul celei elaborate de Săndulescu-Godeni, Constantin, intitulată inspirat Iluminism și misticism la Fericitul Augustin[59] sau paginile dedicate de o bună cunoscătoare a lui Augustin, Lucia Wald, în volumul al IV-lea al Istoriei literaturii latine.[60] Dacă Lucia Wald îl include pe Augustin între “clasicii” literaturii latine, un alt cercetător român, Eugen Cizek, îl uită, chiar atunci când analizează studierea literaturii latine în antichitate sau Evul Mediu, cu toate că nu se poate să fi remarcat că, în fond, lectura dintr-un “latin” îl face pe Augustin să caute Calea, Adevărul și Viața.[61]

De asemenea, trebuie amintită aici și o altă contribuție bibliografică, aceea venită dinspre teologia greco-catolică. Blajului îi datorăm lucrarea lui Teodor Racovițan, Filosofia Sfântului Augustin. Expunerea problemelor[62] precum și o apariție mai nouă, Sfântul Augustin. Omul. Opera. Doctrina, realizată cu fină pertinență de P.Bernard Ștef.[63] Beiușul va da o viață a Fer. Augustin (vol. al III-lea din Viețile Sfinților)[64]precum și numărul jubiliar pe anul 1930 al revistei Observatorul (Sf. Augustin, 430-1930)[65] în care se află ca unul dintre cele mai interesante studii, lucrarea Dr. Ioan Georgescu: Opera științifică a Sf. Augustin[66], de referință până astăzi.

O contribuție care merită a fi consemnată este aceea a latinistului (bănățean), Dan Negrescu, cel ce se afirmă nu doar ca un bun traducător din latină (De ex.: Despre învățarea întru credință a neștiutorilor[67]), ci și un bun cunoscător al celui care, era socotit de monahul medieval Ioan (Liber de miraculis) alături de Ambrozie, Ieronim, Sf. Grigore, ca unul din cele patru fluvii ale Paradisului – Aurelius Augustinus.[68]

 

3. Ce se mai cuvine a fi remarcat la bibliografia românească

Cum am subliniat deja, ultimii ani au adus în prim plan, traducerea unor părți din opera Fer.Augustin, socotită pe bună dreptate importantă pentru nașterea omului european modern, ca odinioară a omului nou în Hristos. Parte dintre traduceri au introduceri pe care se cade să le consemnăm în rândul contribuției românești la cunoașterea Fer. Augustin și a operei sale.

1.                              De departe cea mai elaborat㠓introducere” o realizează Părintele Ioan Rămureanu, la traducerea Mărturisirilor[69] augustiniene, tot el realizând una din cele mai de preț bibliografii în limba română la Augustin.[70] Dincolo de toate, această introducere este, sintetic, cel mai bun tratat de teologie al Fer. Augustin în limba română.

2.                              La tratatul De Magistro[71] care beneficiază de o traducere făcută de Mihai Rădulescu și Constantin Noica, introducerea este realizată de Lucia Wald.[72]

3.                              La Solilocvii[73], traducerea, studiul introductiv și notele aparțin lui Gheorghe I. Șerban[74] care pentru edițiile de acest tip a ales una dintre cele mai fericite formule de introducere “în Augustin”(cu bibliografie selectivă și notă asupra ediției).

4.                              La De dialectica[75] studiul introductiv, traducerea și notele aparțin lui E.Munteanu.[76]

5.                              Sf. Augustin, Opera Omnia (vol. I Manualul despre credință, speranță și iubire; Despre credință și Crez; Despre Crez către catehumeni)[77], (vol II Despre liberul arbitru).[78] Ambele volume se bucură de o scurtă introducere la vol. I  precum și de o largă notă introductivă (studiu în tot sensul cuvântului) la cel de-al doilea volum, semnate de traducător, Vasile Sav.[79]

6.                              O introducere interesantă are tratatul De catehizandis rudibus[80] tradus în românește ca Prima catehez㠖 inițiere creștină (titlu deloc fericit și oarecum în dezacord cu chiar prefața traducerii românești intitulată Ritualul catehezei (în creștinismul timpuriu) altfel, de foarte bună calitate, realizată de Cristian Bădiliță, îngrijitorul ediției)[81], precum și o altă introducere realizată de Lorenzo Perrone, Comuniunea fraternă a maestrului și discipolului: introducere de la Catehizandis rudibus, pe care traducătorul, George Bogdan Târa, o alege fericit ca preambul la traducere.[82]

7.                              Din nefericire, Despre iubirea absolut㠖 comentarii la Prima Epistolă a lui Ioan[83] tradusă de Roxana Matei, are o introducere tradusă (Giuliano Sfichi) după Marie-Anne Vannier, o excelentă specialistă franceză (Strasbourg) în teologia Sf. Augustin, Meister Eckhart și în, Creatio, conversio, formatio chez S. Augustin (I ed. 1991, 1997 ed. IIa) ca și studiul ei asupra triadologiei augustiniene (1993), înscriindu-se între marile opere teologice la “tema” Augustin. Credem în continuare că o prefață românească s-ar fi cuvenit, Tratatul acesta în limba franceză, edita la Descleé de Brouwer, dispune, de exemplu de o introducere semnată de I. de la Potterie și A.G. Hamman, fără aceeași valoare teologică, dar cu reale referiri la teologia franceză, ce-i drept mult mai reprezentată în cercetarea lui Augustin.[84]

8.                              Tratatul cel mai amplu reprezentat este D e Doctrina Christiana[85] care realizează o “introducere în exegeza biblică”, tradus fiind la noi, de către Marian Ciucă, dispunând de o traducere a aceleiași Lucia Wald, deja amintită.[86]

9.Pentru ultimul tratat de valoare De Civitate Dei, avem în limba română câteva repere bibliografice interesante:

a)                                                      Cartea I DCD, traducere și studiu-sinteză de Leon Băncilă, București, 1907

b)                                                      Cartea a Xa DCD, traducere și studiu-sinteză de Martin M. Popa, București, 1907 (ambele la tipografia Speranța)

c)Cartea a XIa DCD, traducere și studiu-teză de Ioan S. Ionescu, București, 1907

d)                                                      Cartea a XIIa DCD, traducere și studiu-teză de Gheorghe R. Eufrosin, Ploiești, 1907

e)Cartea aXIIIa DCD, idem, de Ion I. Popescu, București, 1907

f) Cartea a XVa DCD, studiu-teză și traducere de Ioan I. Roșculeț.

Totuși, prima traducere aproape totală (vol. I) a lucrării Despre Cetatea lui Dumnezeu[87] apare în traducerea (notiță introductivă, notă și tabel cronologic) lui Paul Galeșanu, dispunând de un studiu introductiv realizat de Prof. Ghe. Vlăduțescu..[88] Acestuia din urmă îi revine meritul ca, de la înălțimea catedrei filosofale bucureștene, să se aplece cu acrivie asupra unor teme majore ale patrologiei primare, reușind prin lucrarea Filosofia primelor secole creștine[89] să aducă un plus de cunoaștere la nivelul discursului filosofic patristic primar.

10.                          Psaltirea Proorocului și Împăratului David, scurtată de Fericitul Augustin maicii sale[90], despre traducerea lui Htanani mitropolit primat.

De altfel, anii 1900 erau marcanți pentru începutul punerii în valoare a teologiei augustiniene la nivelul de cunoaștere și cultură românească. Remarcabilă este, în acel timp (1895), lucrarea lui Ștefan Eftimescu, Aureliu Augustin[91] care va constitui, in nuce, planul de lucru pentru o alcătuire, de mai toate bibliografiile uitată, realizată de C. I.  Sârbu, Credința și însemnătatea ei morală la Augustin[92].

Anii din urmă sunt marcați de apariția  a două lucrări cu adevărat de excepție. Pe deoparte, lucrarea profesorului Constantin C. Pavel: Introducere în gândirea Fericitului Augustin[93], o reevaluare în termeni ampli a tezei sale publicate (ca primă ediție) în perioada interbelică. Cea de-a doua lucrare, de departe cea mai completă punere în temă în raport cu filosofia și sistemul de gândire augustinian, este lucrarea lui Anton I. Adămuț, Filosofia Sfântului Augustin.[94] Dintre capitolele de analiză, cele mai indicate în demersul studiosului de a-l descoperi pe Augustin, cele mai importante, ne par a fi: Cap. II. Sfântul Augustin și Opera sa (preliminarii istorico-explicative; Electus Augustinus; O biografie autoeducațională; Convertirea; Evoluția intelectuală (fenomenul Augustin); Ereziile timpului și luptele antieretice)[95]; Cap. IV. Problema cunoașterii la Sfântul Augustin[96]; Cap.V. De Deo (Existența și atributele lui Dumnezeu; De Deo Uno)[97]; Cap. VI. Libertatea și răul[98] și Cap. VII. Flosofia istoriei la Sfîântul Augustin (Problema temporalități; Două istorii, două cetăți).[99]

Desigur că toate aceste contribuții românești la aprofundarea studiului teologico-filosofic în ceea ce-l privește pe Fer. Augustin, textul și con-textul augustinian, se cuvin a fi cercetate, iar unele chiar editate separat, ca un volum de amplă dovedire a faptului că, în România, în spațiul ortodox (la care m-am referit, cercetarea necuprinzând și posibila bibliografie de revistă/carte catolică, deși se remarcă diferențe mari între efortul de curindere făcut de școala românească teologică ortodoxă în raport cu cea greco-catolică, fie doar în perioada în care comparația s-ar fi putut face (1900-1945; 1990-2003)),Augustin nu este un “ilustru necunoscut” cum mai afirmă patrologi veniți din afară. Putem admite, de exemplu că, bibliografia Sf. Ioan Gură de Aur[100] este mult mai amplă, dar trebuie să avem în vedere că, definirea unor linii de cercetare au existat și în cazul Fer. Augustin.

 

3.                              Concluzia Introducerii și bibliografiei prezentate

S-ar putea pune problema la ce a fost necesar acest excurs bibliografic în “augustianismul” românesc. Este nevoie să remarcăm însă, că atât în cadrul traducerilor cât și în cel al studiilor de referință, Fer. Augustin  a fost analizat drept dogmatist, filosof al doctrinei de credință și efortul mare s-a centrat pe punerea în valoare a marilor teme ale teologiei sau filosofiei Fer. Augustin. Totuși câteva din articole sunt dătătoare de ton în demersul pe care îl întreprindem, acela de a determina și identifica, pe cât posibil, unele trăsături specifice predicii, omiliei populare a Fer. Augustin, acela care, în esență, este cel mai cald și mai lesne încântător în cuvintele către cei simpli. Probabil, parcurgerea vieții lui  ne va ajuta să înțelegem mai mult despre calitatea lui oratorică, simplitatea tehnică a discursului nemustind cu simplisme ieftine calitatea dogmatică a învățăturii pe care a transmis-o poporului drept credincios. De aceea vom parcurge acum biografia (pe scurt), care cel puțin în “cazul Augustin” este sigur, influențează fundamentul operei autorului.

 

 

 

 

 

 

4.                              Augustin-omul

Aurelius Augustinus, episcop de Hippona, în Africa de Nord, s-a născut la 13 noiembrie 354 la Tagaste în Numidia (Souk-Ahras, Algeria)[101] având mamă pe Monica, o creștină cu adevărat excepțională, iar tată, pe păgânul Patricius. Astfel aparținea uneia din familiile africane, care, printr-un edict dat de Caracalla la 212, obținuse cetățenie “romană”.[102] Dacă mamei îi revine meritul școlarizării duhovnicești, lui Patricius, om extrem de modest, membru al consiliului municipal, îi revine meritul de a fi făcut eforturi majore în emanciparea intelectuală a tânărului Aurelius, susținându-l la școala din Madaura. Pasul spre școală îl scoate oarecum din aria de influență a Bisericii, îndepărtându-l de creștinism și apropiindu-l de viciu și plăcere, rupându-l de realitatea chemată Dumnezeu. La 16 ani întrerupe studiile pentru a se dărui cu desăvârșire plăcerii și viciului. Se întoarce la Tagaste, un an de inactivitate (369-370) fiindu-i planul temporal al unei crize morale majore. Confesiunile lui consemnează: “În acel an […] au crescut mai înalte decât capul meu mărăcinișurile poftelor și nu era nici o mână care să la smulgă din rădăcini. Ba dimpotrivă, ………..  tata văzu semnele pubertății mele și cum mi se îmbrăcase neliniștea adolescenței, s-a dus vesel s-o înștiințeze pe mama, ca și cum cele constatate  i-au iscat numaidecât dorința de a avea nepoți.” (Conf. 2.3) Tot din acea perioad㠖 furtul unor pere, stupidă acțiune de grup tineresc – îi oferă șansa identificării gratuității răutății și a proastei cârdășii. Zice convertitul: “Iată, este în fața ta, Dumnezeule al meu, o vie amintire a sufletului meu. Singur nu aș fi făcut acel furt, în care nici măcar nu-mi plăcea ceea ce furam. Îmi plăcea faptul că furam, fapt pe care singur nu l-aș fi plăcut și nici nu l-aș fi făcut. O, prea vrăjmașă prietenie, atracție a minții de necercetat, lăcomie născută din joc și glumă și poftă de a dăuna altuia și fără nici o poftă pentru câștigul meu sau pentru vreo voință a răzbunării.”(Conf. 2.9)[103] Cel care-l salvează este un om bogat și mărinimos din Tagaste, Romanianus, care-i oferă bani pentru a continua studiile la Cartagina (370)[104] unde caută să afle resorturile care se cereau dobândite de un bun orator în arta retoricii. Alte deprinderi vor prima, pe lângă cele intelectuale, după cum singur mărturisește: “Am venit în Cartagina și în jurul meu duduia cazanul amorurilor rușinoase, din toate părțile. Încă nu iubeam și-mi plăcea să iubesc și, mistuit dinlăuntrul meu de dorință, lipsit fiind însă de obiect, mă uram pentru această neîmplinire. Ispitit cu iubire, căutam pe cine anume să iubesc și mi-era silă de liniște și de calea fără piedici.”(Conf. 3.1) Orașul, cosmopolit până în măduva existenței sale[105], comerciale, intelectuale și chiar religioase (se chema Colonia Iunonia, în vremea aceea) oferă tânărului tumultuos, toate capcanele necesare căderii în păcat. Excitat oarecum intelectual de celebrele “certuri de agora” (Conf. 3.3) mari ----- de minciună și înșelare și fals retorism, care crease un soi de castă a “răsturnătorilor” (cf. Conf. 3.3), se desfată într-un fals cerc amical, care-i exploatează slăbiciunile.

      În 371, la 18 ani (după moartea lui Patricius), Augustin locuiește în concubinaj cu o femeie (obicei cunoscut în vreme) despre care nu știm cum arăta sau cum o chema[106]  dar care îi va dărui un fiu – Adeodat (traducere după Iatanbaal – adică, “cel dăriut de Baal”) care va deveni însă, dintr-un dar al zeilor unul al lui Dumnezeu (Theodor), odată cu sporirea tatălui în Hristos, tânărul rod al unui “amor criminal” se va transforma în unul dintre cei mai apropiați ucenici, discipol de nădejde.

Dar Dumnezeu care “scrie drept cu rânduri frânte” (Paul Claudel)[107] pune în mâna lui Augustin cartea lui Cicero, Hortensius. Pierdută în negura vremii, a ajuns la noi doar prin acest rod al ei: Augustin. Dedat la subțirimile retoricii teoretice (docere-a demonstra, delectare- a plăcea, movere-a mișca, a impresiona) și captat de teorii (Pro Murena, Pro Archia) sau discursuri politice (Catilinele Filipicele)[108] Augustin găsește în cartea lui Cicero, sămânța ce-i va schimba starea sufletului spre aflarea lui Dumnezeu.(Conf. 3.4)

Primul contact cu Biserica, în afara celui realizat de icoana mamei sale Monica, mama prin excepție a spiritului creștin din Augustin, îl face prin manihei, sectă a Bisericii, care dispuneau de o doctrină materialistă și dualistă, excluzând liberul arbitru, lucru care-l va determina pe Fer. Augustin, după 9 ani să se delimiteze și să se depărteze de ei.[109]

La vârsta de 20 de ani, cultura lui Augustin începe a percepe pe Aristotel, din care va face suportul său filosofic; pentru că în tot ceea ce a realizat Augustin ca operă, nu a făcut decât să treacă prin cristelnița gândirii creștine ceea ce Aristotel și Platon formaseră ca sistem, reușind enorm, dar și deformând în parte învățătura, credința, fundamentele virtuții și ale teologiei, lăsându-le un pic atinse de aceste influențe.

La 29 de ani, convins de-acum de ignoranța lui Faust, maniheul care-l atrăsese în această sectă și de justețea afirmațiilor “catolicului” Helpidius, părăsește secta maniheilor și caută aiurea Adevărul, a cărui căutare o socotea suprema fericire(cf. Conf. 1.3).  Este mereu atins de îndoială, întrebându-se dacă nu e cazul să se mulțumească, ca și ultima Academie, cu simple formalități și probabilități. Stăruie însă în căutare, fiind ajutat – cum o va mărturisi apoi – de Providență și de rugăciunile evlavioasei sale mame, de neobosita ridicare la cer a mâinilor acestei matroane de excepție.

Împreună cu mama sa traversează marea întinsă a Mediteranei, “o mare intern㔠– mare nostrum, cum cu măreția o numeau romanii - se stabilește la Roma (383) și apoi la Milano (Mediolanum, 384). Îndepărtarea de manihei, venise și din lectura lui Platon și Porfirius[110] dar inima i-a fost atrasă spre Dumnezeu de către Sfântul Ambrozie, episcop de Milano.[111] Până astăzi la Milano, ți se arată stâlpul din marea biserică de care s-ar fi sprijinit impetuosul învățăcel în ascultarea maestrului. În ajutor Monicăi și Sfântului Ambrozie, le-a stat și Simplician (viitorul înlocuitor în scaun al lui Ambrozie), care i-a povestit, nu de puține ori, istoria convertirii unui celebru filosof neoplatonic, Mario Victorin, la convertirea căruia fusese martor.

Avea 31 de ani când s-a încreștinat. Augustin nu-și dorea o convertire răsunătoare, preferând să evite, pe de-o parte scandalul ce l-ar fi iscat, dar și zarva laudelor pe care n-ar fi putut s-o suporte. Angajat în citirea Epistolelor Sf. Apostol Pavel, era totuși incapabil să treacă la practicarea vieții creștine. Părăsește deplin pe manihei și se hotărăște la o viață mai bună, cu toate șovăielile despre care va scrie: “Cum am mai plâns, Doamne, ascultându-Ți minunile Tale și cântările Tale, dar patimile mai puneau încă probleme (opuneau rezistență). Mai așteaptă încă un pic, măcar puțin, până mâine, căci, nu-i așa, nu vom mai sta niciodată cu Tine.” (Conf. 1.8)

În ciuda eforturilor sale spre convertire – în care se include și dialogul cu Simplician despre Victorin – aceasta nu se realizează, dar se prefigurează deja. Aflând despre viața Sf. Antonie cel Mare[112] spune unuia dintre confrații săi în căutare: “Nu auzi!? Aceia minunează cerul, pe când noi…” Apoi se năpustește spre fundul grădinii unde se retrăsese. A căzut în genunchi și, cu fața la pământ, a început a plânge în hohote. În acel moment, un glas de copil ce venea dintr-o casă vecină, începe să strige repetat: “Ia și citește! Tolle! Lege!” Augustin tresare, ca de la o poruncă divină, se ridică și vine lângă Alipius, care-l însoțise și e martor acestui moment, ia Epistolele pauline și citește primul verset ce-i cade sub ochi, de la capitolul al XIII-lea al Epistolei către Romani, textul: “Să umblăm în plină zi cu bunăcuviință, nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în destrăbălări, nu în certuri și în rivalități; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și nu vă îngrijiți de îndestularea poftelor trupului.” Acest comandament era răspunsul venit din cer. Augustin închide cartea și angoasele sale iau sfârșit, inundându-l o pace adâncă. Din tot sufletul său, Augustin voia să fie creștin. Îi mai rămânea să și devină.

Se retrage la vila prietenului său Verecundus, la Cassiciacum, unde se pregătește de botez, care a avut loc în 24-26 aprilie 387. Inima sa era convertită: mai rămânea să fie convertită și mintea.[113] Îl căuta pe Dumnezeu, strigând: “Fă, astfel, o Tată Ceresc, ca să Te caut!” scria el în Solilocviile sale, pe care le întocmea atunci.

La Ostia murea, văzându-și rugăciunea împlinită, mama sa, Sf. Monica, la 56 de ani. Întors la Tagaste, Fer. Augustin descoperă cu profundă durere boala și apoi moartea fiului său, Adeodat. Durerea lui de fiecare dată a fost profundă, dar și-a dominat-o cu întreaga nădejde a puterii sale creștine. “Doamne, zicea el în Confesiuni, l-ai luat așa de repede de pe pământ, dar mă gândesc la el cu sufletul împăcat, căci amintirea mea nu este amestecată cu nici o teamă, nici pentru copilul, nici pentru adolescentul care, a fost, nici pentru bărbatul care ar fi fost să fie.”

Întors în Africa, la 388[114] fondează o comunitate monastică, angajat fiind în administrarea proprietăților bisericii, în asistarea săracilor, precum și în activitatea de predicator și scriitor, ba chiar ca judecător în procese civile și eccleziastice.[115] Chemat așadar la Hippona pentru ajutor spiritual, este arătat în chip minunat ca ales al Domnului pentru preoție. Lipsind preotul, este recunoscut de oamenii care participau la Sf. liturghie arhierească, mulțimea strigând: “Augustin preot! Augustin preot!” Slujirea se împlinește în 391 prin hirotonie. În 396 este ales episcopul Hipponei (Hippo) și , deși consternat de alegere, acceptă chemarea lui Dumnezeu. Vreme de 34 de ani, în biserica “păcii” din Hippo, Augustin a predicat aproape în fiecare zi și adesea de mai multe ori pe zi. Cuvântul său, simplu, cutezător, familiar, frățesc, este primit cu o arzătoare simpatie. Mai era obligat și la o vastă corespondență cu o gamă largă de oameni, de la cei rustici, simpli, până la cei mai aleși interlocutori. De aici vor izvorî renumitele sale tratate.

      Când la 72 de ani a încercat să se retragă din viața socială în meditația pe care o dorea atât, Apusul, ca și întreg Imperiul Roman, trecea prin clipe grele. Barbarii care devastaseră  Galia și Spania, atacau acum Italia și Nordul Africii. Asediat, în orașul său episcopal în 430 la 28 august, se îmbolnăvește. Boala se agravează și ceea ce-l preocupă de acum este veșnicia. Făcuse să-i fie prinse pe peretele camerei sale foi de hârtie pe care erau copiați psalmii penitenței: 50, 51. Din patul său de suferință, îi citea fără întrerupere. Singur în fața lui Dumnezeu și a sa însuși, el își evoca viața trecută. Îl mâhnea îndeosebi mărirea și mai ales năruirea oricăror speranțe omenești, căci prin năvălirea barbarilor, arienii, ereticii combătuți la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), urmau să fie stăpânii Africii, în timp ce Imperiul, a cărui autoritate ar fi putut susține Biserica, se prăbușea. Dar cu o credință invincibilă, el știa că Biserica este eternă. “Cetatea lui Dumnezeu – De Civitate Dei – ocrotește rămășițele cetății terestre. Gotul nu cucerește ceea ce apără Hristos”, spunea el. Suferițele sale sporind, el nu a mai vrut să țină seama de această cetate nepieritoare, unde oamenii își vor afla odihnă, unde se vor vedea unii pe alții, unde își vor regăsi pe cei dragi și multă vreme absenți.

În ziua a V-a  a calendelor din septembrie, 430 d. Hr., cel ce a fost un admirabil slujitor al Bisericii lui Hristos și al Imperiului[116], Aurelius Augustinus din Tagaste, în cântare de imnuri și-n murmur de rugăciune a intrat în Viață și slavă veșnică.

Vandalii erau la porțile Hipponei. Dar porțile cerului erau cele care-l puneau pe cel ale cărui moaște vor fi transferate în Sardinia, iar mai apoi în Parva (în sec. VIII).[117] Passidio († 440) este primul care a catalogat operele sale și a scris prima bibliografie augustiniană.[118]

 

 

5.                              Psalmii în exegeza duhovnicească a Părinților Bisericii

Analizând în alt loc pedagogia Psaltirii în exegeza la Psalmi a Sfinților Vasile cel Mare , Ambrozie de Milano și a Fer. Augustin[119] am identificat, în mare, că, în esență, fondul exegezei celor trei “contemporani” ține în sine o cale pedagogică. Un urcuș duhovnicesc pe care, mai apoi, Părinții (culminând cu Sf. Nicolae Cabasila) îl vor socoti “viață în Hristos”[120], relevată sufletului creștin și prin exegeza patristică.

De la început, sursă de inspirație și în alte cărți ale Vechiului Testament (Cântarea lui Moise, Ieșire 15.1-19; Deut. 32.1-43; Judecători 5.2-5; Cântarea Anei, mama lui Samuel, I. Sam. 2.1-10; alți psalmi atribuiți lui David II. Sam. 22; I Cronici 16.8-36; Isaia 12.4-6; Isaia 25 sau “cântarea răscumpăraților” din Isaia 26; Ieremia 3.22-25; 10.23-25; 16.29-30; 18.18-23; 20.12.18; Iona 2.3-10; Avacum cap. 3)[121] dar și în Noul Testament (ritualul Cinei, din Mt. 26.30; Efes. 5.19; Col. 3.16, mare parte (116) din citatele V.T. din N.T. (283) pornesc din Psalmi).[122] Istoria pedagogiei creștine arată mai apoi cât de importanți erau psalmii în utilizarea lor liturgică, dar și catehetico-omiletică. Fie Tertulian[123], fie Clement Romanul[124], în textul Constituțiile Apostolice[125] sau cărțile de erminie duhovnicească a psalmilor – pe care vom încerca să le identificăm acum – atestă un mare atașament al creștinilor față de psalmi. Ne dăm seama de importanța pe care o va fi ocupat în spiritualitatea Fer. Augustin, o dată în plus dacă admitem cu H.Lesetre că în Occident, cântarea psalmilor va fi fost introdusă de Sf. Ambrozie la Milano, în cultul public, la vreme de restriște.[126]

În ce privește școala Alexandrină și Antiohiană, remarcabili sunt Hipolit și Origen. Cel dintâi lasă posterității două comentarii scurte, la Psalmul 1 și 2, cu largi conotații hristologice[127], psalmul 1 vizând Întruparea, ce de-al 2-lea Patima lui Hristos. Cel ce avea însă să dăruiască un plus de greutate exegezei la Psalmi, va fi Origen, dar care rămân însă particule infime din vasta sa exegeză.

În P.G. XII. 1053 ș.u. au mai rămas “fărâmițe” exegetice din psalmii 36, 37, 38. Vor fi suplinite aceste lipsuri prin prezența unor elemente exegetice la Ilarie de Poitiers, Ambrozie sau Ieronim, cei care - ca și Augustin – vor fi folosit și Hexapla lui Origen în exegeză. Hexapla care, în cercetarea filologică origenistă, căpătase izvoare noi în stabilirea textului psalmilor (două surse anonime)[128] precum și o numerotare unitară. Nu este cazul să insistăm deocamdată, asupra conținutului exegezei origeniste, dar se cuvine să remarcăm că Origen dă psalmilor o valoare hristologică, pe care autorul o socotește esențială în valorizarea spirituală a sensului literar al Scripturii.[129] Aceasta va fi baza valorică și în cazul exegezei augustiniene.

Din același spațiu se va naște exegeza lui Eusebiu de Cezareea, realizată în jurul anilor 320 (cf. Questen) rămasă în memoria patristică prin textele publicate în P.G. XXIII, fragmente la Psalmii 51-95.3 precum și alte fragmente importante. Amestec de istoricizare și alegorizare, în scrisul lui Eusebiu se simte totuși “simpatia” față de Origen (asemenea lui socotind pe David unic autor al Psalmilor). Opus co  în raport cu exegeza lui Eusebiu vor fi Comentariul la Psalmi al lui Diodor din Tars[130], precum și exegeza lui Teodor de Mopsuestia la psalmi[131] programatic antiorigenistă în ce privește criteriile exegezei. Diodor aduce un suflu riguros literar, care se va transmite și lui Teodor.Iar dacă Diodor arată că însuși David “zice psalmul”, Teodor va valoriza excelent acest realism în comentariu care, prin rigoarea lui literară. Alți doi exegeți excepționali în predică, Sf. Ioan Gură de Aur (P.G. LV) și Teodoret de Cir (P.G. LXXX), (~ 440) vor lăsa ei înșiși comentarii la Psalmi. Acesta di urmă, aflat sub influența lui Diodor dar și a lui Teodor de Mopsuestia, recuperează în permanenț㠓cheia hristologic㔠a discursului, comentariile abundând însă și în elemente de istoricitate ca ale lui Eusebiu (din a cărui rădăcină filologică și ------- scrisul). El va remarca (comentând Ps. 17, ca și Ps. 83(84)) temele hristologice: Israelul – Hristos – Bisserica, fiind trinomul de forță al exgezei sale.

În aceeași geografie spirituală fixate, sunt cele două comentarii ale “fraților capadocieni”. Pe de o parte, Sf. Vasile cel Mare, care – cel puțin în limba român㠖 dă cel mai cunoscut comentariu la Psalmi[132] iar fratele său, Sf. Grigore de Nyssa, o lucrare “asupra titlurilor Psalmilor”.[133] Dacă textul basilian este ușor de citit pentru publicul român, merită să menționăm că textul Sf. Grigore aduce – pentru planul exegezei psalmilor în ce-l privește pe Augustin – icoana excepțională a Nunții, a Căsniciei dintre Israel și Hristos, apoi Hristos-Biserică, (Hristos – caput = Biserica – membra, idee reluată de Augustin în comentariul la Fericit Bărbatul – Ps.1.1)[134]

Trecând prin exegeza lui Chiril al Alexandriei – cu vagi ecouri exegetice – una din cele mai ample lucrări aparține lai Didim cel Orb[135], situat între Sf. Chiril și Sf. Atanasie, ale căror exegeze la psalmi sunt lipsite de consistență. Atât interpretarea lor (acceptând că bucățile de comentariu le aparțin), cât și aceea a lui Isihie al Ierusalimului (activ în primele decenii ale sec. V), cuprinse în P.G. LV, sunt lipsite de noutate.

Occidentului creștin îi revine însă meritul de a fi lucrat și el la elaborarea unor lucrări de excepție în exegeze populară a Psalmilor. În afară de Augustin, atât Ilarie cât și Ambrozie și Fer. Ieronim se ocupă și ei de comentarea Psalmilor.

“Insignis ecclesiarum Doctor Milanius” cum avea să-l numească Augustin realizează un Comentariu la Psalmul 118[136] care va marca enorm evoluția teologiei occidentale – și nu numai în teme ca “duplex natura”, “de anima”, raportul suflet-corp, omul cel vechi și omul cel nou, amplitudinea lui Dumnezeu în mântuire. S-a folosit în exegeză de Origen[137] căruia s-a făcut un ecou mult spiritualizat. Textul , extrem de dens, aduce cu sine o serie de adâncimi tematice pe care, odată ar trebui analizate nu doar în raport cu Origen, ci și în raport cu Fer. Augustin.

La Sf. Ambrozie preocuparea exegetică în raport cu Psalmii s-a realizat în două lucrări[138]: 1. Ennarationes in XII Psalmos Davidicos (exegeză a psalmilor 1, 35-40, 45, 47, 48, 61 cu specială atenție asupra mesianității lor) 2. Expozitio Psalmi CXVIII – lucrare ce cuprinde 22  de omilii la Ps. 118, cuprinzând concepția Sf. Ambrozie cu privire la mijloacele prin care omul poate ajunge la perfecțiune.[139]

Atât Ilarie cât și Ambrozie sunt puternic influențați de către Origen, prin nivelul de lectură duhovnicească la care provoacă prin relația Hristos - Biserică (Ilarie), celălalt prin interpretarea textului Sfintei Scripturi – respectiv a Psalmilor – după raportul între Hristos și suflet.[140]

O altă tipologie exegetică propune Fer. Ieronim. El este în primul rând dedicat analizării cărților profeților, acolo unde exegeza de tip hristologic se leagă cu aceea de tip istoric. Proiectul lui de a da un comentariu la Psalmii, pe care îi tradusese în latină pentru ediția ce va purta numele Vulgata, nu s-a realizat integral. O scurtă culegere a omiliilor sale la psalmi s-a realizat totuși, având la bază textele rostite în mănăstirea de la Betleem, pentru frații lui monahi. Direcția aceasta “monahal㔠a exegezei, va face din textul ieronimian un text spiritual de excepție, specific hristologic, fidel textului și specificului pe care l-a aplicat în comentariul la profeți.[141]

Ani buni mai târziu, Eftimie Zigabenul (unul din cei mai de seamă teologi și exegeți bizantini ai sfârșitului de sec. XI și începutul celui de-al XII-lea), cel care la îndemnul lui Alexie Comnenul (1081-1188) avea să lase scrierea Panoplia dogmatică, punea în cuvântul de deschidere al Tâlcuirii Psaltirii: “Ce este soarele între celelalte lumini ale cerului, aceea este Psaltirea între celelalte cărți insuflate de Dumnezeu. Soarele luminează toate marginile lumii, Psaltirea luminează toate simțurile inimii, toate cugetele sufletului și toate mișcările minții, în micros cosmos (că așa se tâlcuiește omul, lume mică); îl încălzește ți îl veselește, îl luminează prin cunoștința adevărului și prin descoperirea dumnezeieștilor Taine. Îl aprinde cu dragoste către Dumnezeu, cu căldura Duhului Sfânt și cu umilința lacrimilor. Îl veselește cu aducerea aminte de Dumnezeu și cu făgăduința veșnicelor bunătăți ale Ierusalimului ceresc. Încât nu este așa de trebuincioasă lumii călătoria soarelui, câtă este citirea Psaltirii omului.”[142]

 

6.                              Ennarationes in Psalmos

Prezenta lucrare are în vedere, ca temă de bază, identificarea unor caractere specifice ale predicii augustiniene în Comentariul la Psalmi. Pentru elaborarea și cercetarea aferentă unei astfel de analize, am utilizat două lucrări. Una de referință Sant’Agostino – Commento ai Psalmi, a cura di Manlio Simonetti, Ed. Fondazione Lorenzo Valla/Arnoldo Mondadori, Editore, ediția aVa, 2000.[143] Celălalt volum este unul de popularizare, dar excelent realizat I Salmi pregati da S.Agostino, introduzione di Beppe del Cole, Ed. Paolline, ed. VI, 1996.[144]Dacă cea dintâi dispune de o introducere vastă și de un text bilingv latin-italian, a doua lucrare are calitatea de a pune, într-un volum “pentru popor”, o psaltire comentată din cuvintele și gândurile marelui african. Este motivul pentru care noi înșine am ales acest al doilea volum, înainte de a dispune de cel dintâi, pentru a-l tălmăci în românește și a-l pune la îndemâna credincioșilor.[145]

Primul volum reprezintă îns㠖 în opinia tuturor latiniștilor patrologi italieni – una din cele mai bune ediții. Remarcabilă prin introducere, ediția dispune și de un comentariu final (p. 587-705), el însuși o carte cu tot ce privește datele exegetice necesare parcurgerii acestei lucrări de excepție. Din aceasta vom spicui noi înșine ---- conținutului comentariului la Psalmi:

1.                              Comentar la Psalmul 25 - omilia este ținută la Hippona în 410/1. Are subindicarea textuală ca fiind “a doua interpretare a Psalmului 25”, însă cea dintâi – datată câțiva ani mai înainte – este numai consemnată de Augustin fără a ști dacă a și fost predicată. Predica se împarte în două părți distincte (I.- 4 și 5 - 14). În prima, Augustin, plecând de la textul din Efeseni 4.22-24, prezintă contrastul care se manifestă în noi, dintre omul cel vechi și cel nou; în cea de-a doua parte, pornind de la versetul 1 al Psalmului 25, tratează despre judecata lui Dumnezeu și cum trebuie să fie modul nostru de a judeca.[146]

2.                              Comentar la Psalmul 29 – omilie ținută la Hippona în 414/5. În culegerea Ennarationes, figurează ca fiind a doua interpretare a Psalmului 29, precedată de o alta pe care – ca și în cazul Psalmului 25 – nu a predicat-o (datată de el, 392). După o tratare inițială de caracter doctrinar asupra lui Hristos, pe baza împărțirii și subintitulării Psalmului (Cântare pentru sfințirea casei), Augustin vorbește despre biseric㠖 edificiu construit pe fundația “Hristos” (piatra Hristos, cea din capul unghiului), punând în evidență atât moartea cât și învierea “fondatorului” Casei care este și “Capul Bisericii”, continuând a cu lupta pe care el o duce împotriva dușmanilor săi, luptă ce se va termina cu biruința Sa, până la sfârșitul veacurilor.[147]

3.                              Comentar la Psalmul 41 – omilie ținută la Hippona, după anul 410. În interpretarea acestui Psalm faimos și liturgic foarte important, Augustin pleacă de la versetul prim: “În ce chip tânjește cerbul după izvoarele apelor, așa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule”(Ps. 41.1)[148] și-și direcționează discursul asupra căutării lui Dumnezeu din partea omului, căutare pe care omul trebuie să o înceapă în mediul său apropiat, prima dată, pentru a continua mai apoi căutarea în cele mai intime ale sale, depășind orice fel de obstacol, pe care l-ar putea ridica, fie lumea înconjurătoare, fie din propria condiție de muritor.[149]

4.                              Comentar la Psalmul 51 – cuvânt către popor, conținutul omiliei asupra acestui psalm (Cartagina, 413) este generic – rugăciunea la Dumnezeu împotriva unui dușman, dar subtitlul (excelent actualizat la noi de ÎPS Anania), și prima parte a comentariului de-aici pleacă, se leagă de un episod din viața lui David (I Samuel 22.6 ș.u.) pe care Augustin a socotit cu cale să-l citească în Biseric㠖 paremie – înaintea psalmului. Această colegare se întâlnește și la Eusebiu de Cezareea (Com. la Psalmi, P.G. XXIII, 411 ș.u.), ca și la Ilarie (Corpus Scriptorum Ecclesiasti Latinorum, XXII, 96 ș.u., Tracti Ps.), primul făcând o interpretare literară, al doilea, sub influența lui Origen, una alegoric㠖 o alegorie hristologică pe care o va impune ca valabilă inclusiv în viziunea lui Augustin, dar cu o substanțială libertate în raport cu Ilarie de Poitiers. Tema pe care o dezvoltă este una predilectă la Augustin: contrastul între cetatea pământească și aceea cerească, cu specială atenție asupra destinului celei dintâi.[150]

5.                              Comentar la Psalmul 64 – omilie ținută la Cartagina către sfârșitul anului 412. Bazându-se pe menționarea în subtitlu a captivității babiloniene, Augustin dezvoltă și în această omilie tema confruntării între cele două cetăți. Dar dacă în Comentariul la Ps. 51, tema este tratată mai ales din punct de vedere al blestemului (răutății), ce atinge cetatea terestră, aici, în armonie cu textul psalmului, care este un cântec de laudă și mulțumire adus lui Dumnezeu (“Ție, Dumnezeule, Ți se cuvine cântare în Sion” (Ps. 64.1)), tema se dezvoltă în raportul cu “omul drept” cel ce aparține mai mult cetății cerești: efortul său pământesc este destinat să aibă finalitate și încoronare în slava Ierusalimului ceresc.[151]

6.                              Comentar (Enarratio) la Psalmul 76 – omilie susținută la Cartagina către finalul anului 412. Interpretarea alegorică a subtitlului (Pentru sfârșit: un psalm al lui Asaf; cu privire la Idutim -“Cu glasul meu către Domnul am strigat…”(Ps. 76.1)) duce la analiza obstacolelor pe care realitatea pământească le impune, precum și acțiunile necesare pentru a afla odihnă fericită în Dumnezeu. Tema este dezvoltată fără ca Augustin să facă tratarea cu care ne-a obișnuit să-și pornească izvorul exegetic (ton complex, reflexiv…), ci caută în permanență raportarea la ritmicitatea psalmului: argumentele alese pentru a-și atinge scopul, vădit practic, sunt variate: contemporaneitatea cu lucrurile și întunecările sale (inclusiv în ceea ce privește creștinismul), fuga timpului mântuirii…Dar, ca și în capitolele anterioare, oricât de impetuos ar fi în argumentări, Augustin nu pierde din vedere tema major㠖 odihna în Dumnezeu.[152]

7.                              Comentar la Psalmul 86 – este o omilie ținută la Cartagina, în anul 412. “Temeliile Lui sunt munții cei sfinți” (Ps. 86.1), versetul prin care se concentrează, la Augustin, în aducerea aminte de Sion, de Ierusalim, iar de la acestea, duce la Ierusalimul ceresc. De unde, de obicei, ținând tema predilectă a celor două cetăți, dar analizând mai ales pe cea pământească, acum Augustin trece la fundamentarea temei cetății cerești, prin analiza fundamentului (fundației, în sens propriu), care este Hristos, analizând mai apoi raportul dintre Hristos și Biserică, trupul al vărui Cap este. Textul, chiar dacă este scurt, sintetizează marea majoritate a temelor augustiniene.[153]

8.                              Comentar la Psalmul 89 – dintre “ennarationes” care compun cel puțin ediția italo-latină de care vorbim – acesta este unicul care nu știm a fi fost predicat de Augustin ca atare, poporului vreunei biserici. Nu mai este vorba acum de scurte “notițe” omiletice de interpretare pe scurt a psalmilor, ca în celelalte “ennarationes”, ci de un adevărat comentariu. Lipsește începutul obișnuit elocinței omiletice prin care, Fer. Augustin, în predică, fixează tema de fond a omiliei sale, înainte de a trece la interpretarea pas cu pas. De această dată se începe brusc, cu un comentariu sistematic, care are în sine chiar unele conotații filologice și de critică textuală, de obicei evitate în omilii. Dintre temele variate, care sunt puse în relație cu textul Scripturii, sunt dezvoltate mai ales teme ca: Dumnezeu, scăparea noastră și aceea legată între timp și Dumnezeu, timpul și noi (timp liturgic i-am zice astăzi). Aceste teme fac pe specialiști anul rostirii-nerostirii, în jurul lui 414-416.[154]

9.                              Comentar la Psalmul92 – omilie predicată la Hippona în Postul Mare al Paștilor anului 412. Amintirea, în subtitlu (“Domnul a împărățit, în podoabă S-a îmbrăcat…” (Ps. 92.1)) a creației pământului, inspiră în Augustin ideea a șase (șapte) vârste ale lumii. Dar firul roșu al comentariului ține de frumusețea lui Dumnezeu, temă care induce mai apoi altă temă specifică lui Augustin, aceea a smereniei lui Hristos și a creștinilor.[155]

10.                          Comentar la Psalmul 109: “Zis-a Domnul către Domnul meu: «Șezi de–a dreapta Mea...»” (Ps. 109.1) – este o omilie ținută la Hippona în 412, în timpul Postului Mare. Psalmul 109 este de o indiscutabilă valoare în ce privește semnificația sa mesianică: celebrarea biruinței Împăratului Mesia asupra dușmanilor Săi, raportase psalmul deja la realitatea nou-testamentară a Învierii și, cel puțin în creștinismul primar, era substanța primară a exegezei hristologiei. Astfel, Augustin, atras mai ales de analizarea lui “membra” Bisericii, nu atât al lui “caput”, care este Hristos, este atras de astă dată de analiza, cu insistență a acestei relații “membra-caput”. O amplă, nefolosită până aici, introducere în “promisiunile” lui Dumnezeu în raport cu Israel, aduce în discuție, în chipul cel mai natural cu putință, pe Hristos, “mediatorul” între Dumnezeu și oameni (Mijlocitor care a împlinit făgăduințele lui Dumnezeu). După ce prezintă temele principale ale discursului hristologic, Augustin se apleacă asupra “Împărăției lui Hristos”, asupra participării Sale la omenitatea noastră și la starea noastră căzută, asupra garanției pe care Hristos o oferă în vederea veșniciei, recuperând astfel o excelentă finalitate pastorală și parenetică. [156]

11.                          Conentar la Psalmul132: “Iată acum: ce este atât de bun sau atât de frumos decât să locuiască frații împreună”(Ps. 132.1). Omilia este predicată în Cartagina în decembrie 412. Pornind de la fericirea “împreună locuirii”, care se împlinește în “a trăi împreună cu Biserica”, Augustin , atacând donatiștii, scrie în fond, un mic tratat adresat comunităților monastice. Este cel mai spiritual-alegorizant comentariu din cele pe care, noi înșine, le prezentăm în această lucrare.[157] De remarcat că aici explică excelent termenul de “monasteria”, arătând că, etimologic, cheamă la (mona) singurătate.

12.                          Comentar la Psalmul 133: “Iată acum binecuvântați pe Domnul…”. Omilie care are în vedere mai ales explicația asupra versetului1: “în curțile casei Domnului”. Comentând atria, ca fiind partea cea mai dinăuntru a casei (nu trebuie să uităm construcția casei specific latine, cu atria în centrul alcătuirii), arată că acesta este locul din care creștinul trebuie să-și înceapă formarea. Augustin, afirmând opoziția între “latitudo” iubiriii cu “augustia” urii (lărgimea iubirii/îngustimea urii), pune accentul pe câștigarea, în inimă a unui spațiu al creșterii în Duh.

13.                          Comentar la Psalmul 136: “La râul Babilonului…”(Ps. 136.1), este e fapt, o omilie ținută la Cartagina spre sfârșitul anului 412. Aducerea aminte de Babilon (folosită și în Ps. 64.2, cu semnificații soteriologice și antropologice excepționale, Augustin netemându-se să folosească astfel de “subțirimi” intelectual-exegetice, pentru că-și crescuse auditoriul prin prezentările făcute în zilele anterioare), dezvoltă ideea dragă lui Augustin legată de cele două cetăți/realități. Aceeași temă fusese atinsă în En. 64.2 și En. Ps. 51 cu privire la cetățeanul cetății pământene; doar că în En.Ps. 64.3 ș.u. precum și aici (En. Ps. 136) atenția este direcționată către cetățeanul cereștii cetăți. Dacă în En. Ps. 64 o face în perspectiva prezentului care-l așteaptă pe “cetățeanul ceresc” la capătul peregrinării sale pe pământ (Ps. 64 fiind în sine un cânt de laudă și bucurie), En.Ps.136, fiind legat de robia babilonică, devine un cânt de durere, un cânt al durerii. De aceea Augustin vede acum condiția cetățeanul Ierusalimului ceresc, al locuitorului care plânge mai întâi în prizonierat, pe pământ.[158] O temă oarecum origenistă, care prin apelul la nădejdea așteptării, spre bucuria finală, trece însă în vistieria de duhovnicie a Bisericii. Interesantă opoziția râu/mare (apă stătătoare), din care Augustin scoate învățături legate de Ioan 7.37: “Cel care crede în bine, precum zice Scriptura, râuri de apă vie vor izvorî din pântecele sale” trecând-o în context baptismal.[159] Dar cum, aici, Babilonul are conotație negativă, “râul Babilonului” arată trecerea a tot ce-i pământesc…

14.                          Comentar la Psalmul 143: “Binecuvântat este Domnul Dumnezeu” (Ps. 143.1) Omilia ținută la Cartagina către finele anului 412, pleacă de la invocarea pe care psalmistul o subscrie psalmului: “al lui David, cu privire la Goliat” (istorie relatată de IRegi 17). Textul analizează așadar cântul de bucurie davidică, eliberarea de grozăvia …… Goliat, oferind lui Augustin șansa unei analize a luptei spirituale. După o amplă introducere de caracter general dar și punctual (cu detalii la fiecare verset), Augustin analizeaz㠓motivul interiorității” (more solito), adică fiecare din noi poartă cel mai periculos inamic.[160]

Remarcabilă și identificarea David = Hristos / Goliat = diavolul. (Cu tradiții până la Hipolit,  De David et Goliath), dar care dezvoltă mai apoi (15.2-3) relația smeritei icoane David – Hristos (smerenie + curaj), în raport cu sugestia dubletului Goliath – diavol. Această smerenie davidică, ca un soi de mijloc de identificare a lui Hristos, ca din neamul smereniei lui David.

 

Acesta a fost, cât mai scurt cu putință, conținutul de fond al Psalmilor comentați de Augustin, cuprinși în ediția majoră pe care am citat-o. Am ales-o și din aceea că îmbrățișam ideea, comună de altfel și la alți specialiști, conform căreia episcopul Augustin este realmente magnific la întâlnirea cu poporul, în spațiul liturgic după săvârșirea serviciului divin. Or, una dintre caracteristicile comune ale acestor “părți alese” la Ennarationes, este tocmai liturgismul lor. Augustin, om al Africii, știa bine că atât Actele Martirice, cât și Epistolele lui Ciprian (episcopul martir al Cartaginei), alături de lectura epistolelor pauline, ca și de părți alese ale Evangheliei, corpusul de psalmi ai slujirii liturgice, ca și rugăciunile, constituiau, în fond, un corp comun – al Cuvântului lui Dumnezeu transfigurat Trupului-Biserică, corp comun, care merita exegeza în spațiul care-l crease: spațiul liturgic.[161]

Alegerea lecturii sapiențial-epifanice a psalmilor în habitatul din Hippona sau Cartagina, arată pe de-o parte, că ei făceau parte, firesc din cult, dar și că erau iubiți de ascultători, fiind, cum am arătat, hrană spirituală de excelentă valoare.

      Manlio Simonetti face, în introducerea la ediția italiană citată atât de amplu, (II. Le Ennarationes in Psalmos di Agostino)[162], câteva referințe pe care le socotim vrednice de reținut: “După lectura din Evanghelie urma omilia. Aceasta era orientată asupra interpretării unora din taxtele scripturistice amintite în liturghie. De multe ori Augustin face apel la astfel de texte: interesul său fundamental se îndreaptă spre unul din multele texte propuse de ritmul liturgic. Preferința sa se îndreaptă după Evanghelii (mai ales aceea după Ioan), către Psalmi. Am putea spune «mai ales către Psalmi» căci din cele 800 de predici ajunse până la noi, în mai bine de 400, atacă texte din Psaltire. Lungimea omiliei variază (…), astfel încât putem avea o predică de o jumătate de oră, alta de maximum o oră (în jur de o oră). Pentru a cumpănii bine aceste diferențe de lungime, trebuie să ținem seama că Augustin nu predica doar în zile de sărbătoare, ci și în zile obișnuite (feriali), când auditoriul era puțin în număr , dar de reală calitate.” Pornind de la faptul că Augustin rostește predicile sale în Cartagina și Hippona, concluzionează: “nu este arbitrară ipoteza că auditoriul din  Cartagina era mult mai pregătit decât cel din Hippona și chiar mai interesat.” Analizând textele rostite în Cartagina și pe cele din Hippo, nu putem decât să admitem această concluzie.

Că publicul era larg, e fără îndoială. Cum fără îndoial㠓notani” au fost aceia care au preluat textul rostit de Augustin. E bine însă să facem diferența între textele predicate real în fața Bisericii și textele dictate numai, cele dintâi fiind mult mai vii, mai colorate, mai aproape de perfecțiunea pe care o cere focul predicatorial. Chiar dacă au fost stenografiate, textele augustiniene ajunse până la noi (spre deosebire de cele ambroziene, de exemplu), par a fi luate “din linia întâi”, a ascultării directe. De remarcat este de asemenea excelenta utilizare a textelor Scripturii, deși toate canoanele unei exegeze duhovnicești, cu reală ancorare în Tradiție (atât îndepărtată, cât și apropiată) largile referiri pe care le putem face la raportarea lui Augustin la Origen – Eusebiu de Cesareea – Ieronim – Sf. Ambrozie sau alții arătând cât de adâncăera lucrarea Duhului Sfânt în țesătura exegetică augustiniană.[163] Este  de ajuns să reamintim binomul exegetic Ierusalim (Biserica) ź Babilon (lumea) care a influențat atât de mult exegeza particulară și ecclesială a vremii.

Ceea ce este iarăși remarcabil în elocința augustiniană este simplitatea vorbirii despre lucruri înalte. Dăm spre exemplificare câteva rânduri din elocința augustiniană, “altfel” decât aceea care se remarcă în scrierile doctrinare, în retractări sau în discursuri intelectuale. “Mai cu adevărat” episcop în fața concitadinilor săi, Augustin rostește astfel: vom reda din Ennarationes la Psalmul 25 (în propria traducere):

1.                                          Când a fost citită Epistola Sf. Ap. Pavel, voi și eu am auzit glasul sfinți: «…așa cum este adevărul întru Iisus: Să vă dezbrăcați de omul cel vechi al fostului vostru fel de viață, care se strică prin poftele înșelăciunii, să vă înnoiți în duhul nunții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea și sfințenia adevărului» (Efes. 4.21-24).Dar nici unul să nu gândească la nevoia de a se dezbrăca de oarece material, cum și-ar da jos vreunul tunica sa, nici că trebuie să ia ceva dinafară, pe deasupra, ca și cum ar lua careva vesta pe sine după ce și-a tăiat tunica spre a-și pune o alta; pentru că această interpretare pur literară nu îngăduie să realizăm duhovnicește în cele dinăuntru ale noastre ceea ce Apostolul poruncește. De aceea Pavel continuă, explicând ce anume înseamnă dezbrăcarea de omul cel vechi și îmbrăcarea, reînveșmântarea omului nou; și, de altfel, restul lecturii privește numai această ordine de idei. Vorbește Apostolul astfel, ca și cum ar răspunde unuia ce-l întreabă: Dar în ce mod anume mă dezbrac de omul cel vechi pentru a mă îmbrăca în cel nou? Să fiu eu un al treilea om? Mă dezbrac de omul cel vechi care sunt, și mă reînveșmântez în omul cel nou, care nu sunt încă, gândind astfel, obligatoriu la un al treilea om, aflat undeva la mijloc, între cel vechi și cel nou, cel care se dezbracă și cel care se reîmbracă, drept nou? În fine, pentru a evita ca vreunul, atins de această interpretare literară, să nu facă ceea ce-i este poruncit și să se scuze, aducând dinainte obscuritatea textului, Pavel continuă: “…pentru aceea, lepădând minciuna, grăiți adevărul…” (cf. Efes. 4.25a). Iată, așadar ce înseamnă lepădarea, dezbrăcarea de omul cel vechi și înveșmântarea în cel nou: “lepădând minciuna, grăiți adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia ne suntem mădulare.” (Efes. 4 )

2.                                          Dar nici unul dintre voi, fraților, să nu gândiți că dacă trebuie să rostiți adevărul atunci când vorbiți cu un creștin, se cuvine a minți atunci când grăiți cu un păgân. Vorbești cu aproapele tău, iar aproapele tău este tot acela care s-a născut, ca și tine, de la Adam și de la Eva. Suntem cu toții aproapele unii altora, prin condiția dată nouă de nașterea noastră pământească; și, în alt sens suntem toți frați, prin nădejdea la moștenirea cerească. Așadar, se cade să rețineți că orice om este aproapele vostru, mai ales dacă nu este creștin. Nu ști ce anume-l ține aproape de Dumnezeu, ignorând astfel modul în care Dumnezeu l-a cunoscut mai înainte de a fu cunoscut de tine. Se poate chiar întâmpla ca acela de care tu râzi pentru că adoră pietrele, să se convertească și să-L adore pe Dumnezeu poate cu mult mai mare devoțiune decât tine, cel care cu puțin înainte îl desconsiderai. Fără ca noi să știm sunt vecini nouă unii dintre acești oameni care acum nu sunt încă în Biserică și, tot astfel, sunt departe de noi unii care chiar fac parte din Biserică. Dat fiind faptul că noi nu știm viitorul, să reținem că fiecare este aproapele nostru, nu doar prin condiția umanității noastre muritoare, prin care suntem veniți pe acest pământ cu o soartă egală nouă, dar mai ales prin nădejdea nașterii aceleia despre care am amintit deja, pentru că nu știm ceva putea fi acela care acum este un nimic.

3.                                          De aceea fiți atenți la cele ce urmează, cu privire la ce înseamnă a te dezbrăca de omul cel vechi și a te îmbrăca în cel nou: “Lepădând minciuna – zice Pavel – grăiți adevărul, fiecare cu aproapele său, căci unii altora ne suntem mădulare. Mâniați-vă, dar nu păcătuiți.” (Efes. 4.25-26)Iată dar, de te mâni pe sluga ta căci a păcătuit, mânie-te și pe tine însuți, ca să nu cazi tu însuți în păcat: “Să nu apună soarele peste mânia voastră.”(I In. 3.15)Să interpretăm acum, fraților, acest pas care ni se cere, în raport cu acest context: în însăși puterea umană, bolnavă și muritoare, căreia-i suntem subiecți, mânia intră în creștini; dar nu trebuie păstrată prea mult, pentru a deveni “mânia de ieri”. Scoate, smulge-o, dar din inimă, mai înainte de a se stinge această lumină vizibilă pentru ca Lumina cea imaterială să nu te părăsească. Dar mai putem interpreta într-un fel acest “pas” al desăvârșirii. Soarele dreptății noastre este Hristos, Adevărul: nu-i același soare cu cel adorat de păgâni sau de manihei și care-i văzut de păcătoși, ci este acel soare de adevărul Căruia se umple de lumină (iluminează) natura umană, la vederea Căruia se bucură îngerii cu puterea Căruia este vindecată infirmitatea nevederii din inima omului, dar care o purifică (curățește) numai pe măsura păzirii poruncilor. Când, grație credinței, acest soare vine și începe să locuiască în om, mânia ce se naște în tine nu mai are atâta putere câtă avea înainte de a se pogorî soarele peste ea, vreau să zic dar, că lui Hristos trebuie să-I abandonezi sufletul tău, căci El nu poate să locuiască (coabiteze) acolo împreună cu mânia ta. Înseamnă aceasta așadar, că El iese din tine când tu însuți ieși de la El, pentru că, atunci când mânia se învechește devenind ură, tu în fond ești ucigaș de oameni, ai săvârșit omucidere căci, zice Sf. Ioan, “oricine urăște pe fratele său, e ucigaș” (I Ioan 2.9); și aceasta înseamnă că se află în întunericul întunericului acela care lasă să apună Soarele.

4.                                          Cu ajutorul Său, vei putea considera de acum înlăuntrul tău, că ceea ce este prosperitatea astăzi acordată celor păcătoși, nu va rămâne pururi cu ei: ori se va depărta de la ei încă din viață, ori va dispărea odată cu moartea lor. Pe când, ceea ce ți-a fost promis ție, rămâne veșnic cu tine. Tot ceea ce-ți este dat numai pe viață, piere odată cu tine. Înflorește precum floarea ierbii. Și tot trupul este precum iarba; iarba se usucă și floarea cade, în vreme ce Cuvântul lui Dumnezeu rămâne pururi. De aceea întoarce fața ta de la ceea ce cade și înalț-o la ceea ce stă! Dacă Hristos este trezit, acea furtună nu va mai scutura (?) barca ta, căci credința ta va porunci vânturilor și valurilor și pericolul va trece. Iată fraților, ce înseamnă tot ceea ce a spus Apostolul cu privire la dezbrăcarea de omul cel vechi. “Mâniați-vă, dar nu păcătuiți; peste mânia voastră să nu apună soarele, nici să-i dați diavolului prilej.” (Efes. 4.26-27)Cel vechi dădea diavolului prilej, dar cel nou nu-i mai oferă: “Cel ce a furat nu mai poate fura.” Cel vechi fura, cel nou nu mai poate fura. Dar este același om, un singur om: era Adam, acum Hristos; era vechi, acum nou. Și așa vei împlini pe toate celelalte(urmând toate întru cel nou).

5.                                          Dar acum să trecem la o examinare mai atentă a psalmului, căci atunci când unul se află în lucrarea Bisericii trebuie să suporte și pe păcătoșii ce sunt întru Ea. Dar nu-i cunoaște pe păcătoși cel care este asemenea lor, eși sunt mulți păcătoși care ? împotriva păcătoșilor, tot astfel cum un sănătos suportă pe doi bolnavi mai ușor decât se suportă doi bolnavi între ei, unul pe altul. Pentru aceasta, fraților, aceasta-i învățătura noastră: Biserica vremurilor noastre este asemenea unei arii – am mai spus-o și de aceea o repetăm – care conține neghină și grâu. Nimeni nu încearcă să arunce afară toată neghina decât numai atunci când e vremea strângerii grâului. Și nimeni nu lasă aria înainte de a strânge rodul, căci n-ar avea de ce o face, iar a te afla în afara Bisericii doar pentru că n-ai vrut să suporți păcătoșii, înseamnă a fi încercat să smulgi neghina mai înainte de a putea intra în grâu. Fiți atenți, fraților, la ceea ce vreau a vă spune. Atunci când spicele de grâu încep să se coacă, chiar de sunt în mijlocul neghinei, nu se ating între ele; pentru aceasta putem zice, nici nu se cunosc între ele, pentru că în mijlocul lor se interpune neghine. Și cine privește un pic mai de departe aria aceea, crede că-n ea nu-s decât neghine. Dacă este vreunul care nu scrutează cu mare atenție aria, dacă nu atinge roada cu mâna, dacă nu gustă, atingând cu buzele și folosește doar cele care ajută curățeniei, îi va fi greu să separeu spicele de grâu, să le culeagă. Și așa cum este cu spicele de grâu care trebuie a fi căutate fiecare în parte, una câte una, fără să se atingă ca să nu se scuture, așa este și cu cei care, numai ce s-au copt și se și cred că sunt singurii copți. Un atare gând, fraților, l-a ispitit și pe Ilie, un om atât de mare, cel care I-a zis lui Dumnezeu, după cum aduce aminte Apostolul: “Au ucis pe profeții Tăi și-au dărâmat altarele Tale și ei caută să-mi ia viața.”(I Regi 19.10.18 precum și Rom. 11.3-4) Dar ce-i răspunde Domnul? “Mi-au rămas șapte mii de oameni, care n-au îngenuncheat dinaintea lui Baal.” Nu i-a răspuns: mai sunt alte două mii asemenea ție. Ci i-a spus: nu te crede singur. Mai sunt șapte mii și tu te credeai singur! Fiți dar atenți cu mine împreună, fraților, și păzească Domnul cu mila Sa inima noastră, pentru ca ceea ce vă voi spune să fie înțelese de voi în așa fel încât să rodească și să fie eficace în voi. Pe scurt: cel care este încă păcătos, nu vede c-ar fi cineva bun; cine este bun, drept, să nu se creadă singurul bun, singurul drept. Ați înțeles aceasta? Iată, repet: fiți atenți la ce vă spun! Cine este păcătos, își întreabă conștiința sa, și luând de la aceasta reavoință, nu vede pe nimeni bun; cine este bun, nu se teme să se ? cu cel păcătos, căci, veni-va momentul în care va fi scos din mijlocul lor. Pentru aceasta am cântat: “Să nu-mi nimicești sufletul împreună cu cei necredincioși și nici viața mea cu vărsătorii de sânge.” (Ps. 25.9)Ce înseamnă de fapt “să nu-mi nimicești sufletul”? “Nu-mi pierde sufletul cu cei necredincioși”? De ce l-ar pierde Dumnezeu împreună cu aceia? Vedem că de fapt I se spune lui Dumnezeu: Pentru că acum tolerezi că stăm împreună, nu se pierde cu cei dimpreună cu care ne ții acum împreună. Acesta este sensul adânc al psalmului pe care acum voiesc a-l examina dimpreună cu voi, pentru că este scurt.

6.                                          “Judecă-mă, Doamne.” Cerând să fie judecat, psalmistul cere un lucru care ar putea să-i aducă îngrijorare, ba chiar să-l pună în pericol. Ce anume înseamnă să fie judecat? Cere să fie despărțit de păcătoși. De altfel, într-un alt loc, spune clar cu privire la aceeași judecată: “Judecă-mă Dumnezeule, și fă-i pricinii mele judecată împotriva neamului lipsit de sfințenie.” (Ps. 42.1) Explică de ce a zis: Judec㠖m㠖 dat fiind faptul că acum cei buni și cei păcătoși intră laolaltă în Biserică, el vede și înțelege ca să nu rămână fără de județ, ca cei drepți și păcătoșii să nu meargă împreună în focul veșnic. Judecă-mă, Doamne! De ce? Căci “nădăjduind întru Domnul, nu voi slăbi.” (Ps. 25.1b) Ce înseamn㠓nădăjduind întru Domnul”? Căci cade în mijlocul păcătoșilor cel ce nu nădăjduiește întru Domnul și dintru aceștia se nasc schismele. Tremură în mijlocul păcătoșilor, ei înșiși fiind căzuți, și n-au vrut să rămână buni în mijlocul celor păcătoși. De-ar fi fost grâu, ar fi suportat neghina în țarină până la vremea recoltei. Dar ei, ei sunt neghină și vânt ce suflă înainte de recoltare, ducând departe pleava pe care a zvârlit-o între spini. Astfel, pleava a fost purtată foarte departe de arie, dar ceea ce a rămas, este oare numai grâu? Sigur, înainte de seceriș nu pleacă plava, căci ea rămâne laolaltă cu spicele rodnice și este secerată numai la vremea secerișului. De-aceea a zis și psalmistul: “Că eu întru nerăutate am umblat și întru Domnul am nădăjduit.” (Ps. 25.1)De-ar fi nădăjduit în om, ar fi vânt, că, uneori, chiar acel om trăiește rău, că nu ține calea cea bună, acele căi bune pe care el însuși le-a prezentat în învățătura sa, sau le-a învățat în Biserică, ci urmează acelea pe care diavolul însuși i le predă (în învățătură), pe care diavolul le învață. Iată dar, de ce nădejdea-i la Dumnezeu, căci pusă în om, se prăbușește, dacă omul se prăbușește, cade, dacă omul cade. Dar pentru că nădăjduiește în Domnul, rămâne de nezdruncinat.

7.                                          Textul continuă: “Cearcă-mă, Doamne, pune-mă la încercare, aprinde-mi rărunchii și inima.” (Ps. 25.2) Ce înseamn㠓aprinde-mi rărunchii și inima”? Aprinde bucuriile mele, aprinde-mi gândurile mele (a zis inimă, pentru a indica gândurile și rărunchii, pentru a defini bucuriile), căci eu nu am a mă gândi la cele ale păcatelor, chiar dacă păcatele mă țin legat. Dar cu ce să aprinzi (Doamne), rărunchii mei? Cu focul Cuvântului Tău. Și cu ce să aprinzi inima mea? Cu fierbințeala Duhului Tău. Despre această fierbințeală, altădată este zis: “nimic nu se poate ascunde de căldura Lui.” (Ps. 18.7) și despre acest foc spune Domnul: “Foc am venit să arunc pe pământ.” (Luca 12.49)

8.                                          Apoi continuă: “Că mila Ta este în fața ochilor mei și întru adevărul Tău am bineplăcut.”(Ps. 25.3) Altfel spus, nu am bineplăcut omului, ci am căutat să-ți plac Ție, înlăuntrul meu, acolo unde Tu mă vezi; și nu mă tem să displac oamenilor, vederii lor, cum spune Apostolul: “Dar fiecare să-și cerceteze propria sa faptă și atunci se va lăuda numai față de sine însuși și nu față de altul.” (Gal. 6.4)

9.                                          “În adunarea deșertăciunii n-am șezut și cu cei care calcă legea n-am intrat.” (Ps. 25.4) [Fiți atenți] Luați aminte la semnificația lui “n-am șezut”. Spune: “nu am șezut” referindu-se la modul în care Dumnezeu privește acest lucru. De altfel, în multe cazuri tu n-ai ? în sfătuire și n-ai șezut întru aceea: de exemplu, n-ai fost la teatru; dar gândești la cele de la teatru împotriva cărora se înalță cuvintele: Aprinde rărunchii mei! Stat-ai acolo cu inima chiar dacă n-ai șezut acolo cu trupul tău [cu prezența ta fizică]. Se poate întâmpla chiar să cazi fiind constrâns de un altul să stai acolo, sau, dintr-o obligație sacrosanctă să trebuiască să stai acolo. Cum se poate aceasta? Se poate întâmpla, ca dintr-o obligație duhovnicească, un rob al lui Dumnezeu să se afle într-un amfiteatru: vrând să slobozească nu știu care gladiator, sau așezându-se acolo, plătind pentru cel care-l vrea slobozit. Iată cum n-a stat întru sfatul orgoliului, vanității, chiar dacă părea a ședea cu trupul acolo. Ce înseamnă atunci a ședea? Înseamnă a fi de acord cu cei care stau realmente acolo. De nu ești de acord cu ei, poți sta în prezența lor, căci nu șezi cu ei acolo; iar de ești de acord cu aceea și lipsind, chiar în absența ta, șezi laolaltă cu ei. “Urât-am adunarea făcătorilor de rău și cu cei necredincioși nu voi ședea.” (Ps. 25.5) Vedeți cum toate acestea se referă la interior, la cele dinăuntru. “Și cu cei necredincioși nu voi ședea.”

10.                                      “Spăla-voi întru nevinovăție mâinile mele și voi înconjura jertfelnicul Tău, Doamne!” (Ps. 25.6), dar nu cu apa aceasta văzută. Speli mâinile tale când cu devoțiune crezi în faptele tale și ești nevinovat în ochii lui Dumnezeu; căci dinaintea ochilor lui Dumnezeu este un altar, de care atârnă sacerdoțiul (preoția) Său, al Celui ce dintâi pentru noi S-a dăruit. Este altarul ceresc și acest altar nu-l pot atinge decât aceia care și-au spălat mâinile cu cei nevinovați. De altfel, sunt mulți dintre aceia care au atins altarul pământesc, ei fiind nedemni de aceasta și Dumnezeu Însuși îngăduie, pentru un timp dat, ca Tainele Sale să pătimească (injuria) nedrept. Dar credeți, fraților, că la fel va fi și în Ierusalimul ceresc? Să nu credeți că așa cum stați acum între zidurile aceleiași biserici, laolaltă cu păcătoșii, veți sta și-n sânul lui Avraam, unii cu alții. De aceea, nu vă temeți și spălați-vă mâinile! Și înconjurați jertfelnicul Domnului, unde aduceți daruri lui Dumnezeu, unde înălțați rugăciuni, unde conștiința-i curată, unde-i spui lui Dumnezeu cine ești. Și dacă mai este înlăuntrul tău ceva care-i displace lui Dumnezeu, El îți va da vindecarea, El, Cel căruia I te confesezi. Așa, dar! Spală între cei nevinovați mâinile tale și stai în jurul altarului Domnului ca să auzi toate cuvintele de laudă ce I se cuvin.

11.                                      Și astfel se continuă: “Ca să aud glasul laudei Tale și să povestesc minunile Tale.” (Ps. 25.7) Ce semnific㠓ca să aud glasul laudei Tale”? Pentru a înțelege. În fond, ca să auzi adâncul lui Dumnezeu nu înseamnă și nu-i la fel cu a auzi aceste sunete, din care unele sunt bine înmiresmate, iar altele nu! Câte sunete/glasuri nu ascultăm noi, dar ele nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu! Câți nu sunt dintre aceia care au urechi, dar nu acele urechi despre care Iisus zice: “Cine are urechi să audă.” Bine, dar atunci ce înseamnă să audă glasul laudei? Vă zice că, dacă nu sunteți altfel în stare, mila lui Dumnezeu ajută rugăciunilor voastre. “A asculta glasul laudei” înseamnă să înțelegi înlăuntrul tău că tot ceea ce-i rău întru tine, este cauzat de păcatele tale și tot ceea ce-i bun, inclusiv cele bune pentru justificarea binelui, sunt de la Dumnezeu. Tu asculți așadar cuvântul laudei în momentul în care nu te lauzi pe tine niciodată, nici măcar când ești bun cu adevărat, căci în momentul în care-ți lauzi bunătatea, devii rău. Smerenia te-a făcut de fapt bun, așa că mândria, îngâmfarea te va face iarăși rău și păcătos. Tu te-ai convertit ca să fii iluminat și, prin întoarcerea ta, te-ai umplut de lumină, te-ai luminat prin întoarcerea ta. Dar unde te-ai înălțat prin convertirea ta? Oare la tine însuți? Dar dacă tu te-ai fi luminat prin convertirea la propria-ți natură, nu te-ai mai fi putut ridica din cele ale întunericului (din tenebrele păcatului), căci ai fi rămas pururi tu cu tine însuți. Dar atunci, cum de te-ai luminat? Pentru că te-ai convertit la ceva ce tu nu ești. Dar ce-i aceasta întru care ești acum și ce n-ai fost? Este Dumnezeu – Lumină. Tu nu erai lumină, pentru că ești păcătos, după cuvântul ce-l zice Apostolul: “Altădată erați în întuneric, dar acum lumină sunteți întru Domnul, ca fii ai luminii să umblați!” (Efes. 5.8) Ce înseamn㠓altădată erați întru întuneric” dacă nu că erați oameni vechi? “Dar acum sunteți lumin㔠nu fără de ?Căci sunteți lumină voi, cei ce erați întru întuneric, pentru că ați fi fost luminați spre aceasta. Să nu crezi că ești propria ta lumină:  adevărata Lumină este aceea care luminează pe tot omul care vine  în lume. (Ioan 1.9) Astfel tu, în ce te privește, dându-te unei voințe păcătoase, eului tău depărtat de Dumnezeu, erai aruncat întru tenebre, acum însă, tu strălucești adus fiind la lumină. Dar de ce acelora cărora li s-a spus “acum lumină sunteți”, pentru a nu se îngâmfa, Pavel a adăugat imediat “întru Domnul”. Căci zice: Altădată erați întuneric, dar acum lumină sunteți întru Domnul. Căci știi că afară din Domnul nu poți fi lumină și ești lumină căci ești în Domnul. “Și ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit de ce te fălești ca și cum nu l-ai fi primit?”(I Cor. 4.7) Astfel, Apostolul, același, a spus-o în alt mod oamenilor care se îngâmfă, voind să-și atribuie loruși, ceea ce este din Dumnezeu, mărindu-se de binele care n-are izvorul în ei. Pentru aceștia și zice: “Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, ce te fălești ca și cum nu l-ai fi primit?” Cel care a dat celui sărac poate tăia de la cea bogat, căci numai cel care a dat poate și retrage darul. Iată ce înseamnă, așadar, fraților, ceea ce eu am tâlcuit pe cât am putut, din ceea ce înseamn㠓Spăla-voi întru nevinovăție mâinile mele și voi înconjura jertfelnicul Tău, Doamne” ca să aud glasul laudei Tale, aceasta pentru că, tot ceea ce am bun, nu izvorăște din mine, ci din Tine care ai și dăruit, pentru ca eu să nu mă preamăresc pe mine întru ale mele, ci pe Tine întru cele ce mi-ai dăruit. Pentru aceea continuă psalmul: “și să povestesc minunile Tale.” Ale Tale, nu ale mele.

12.                                       (v.8-9) Apoi continuă: “Că mila Ta este în fața ochilor mei și întru adevărul Tău am bineplăcut.”(Ps. 25.3) Altfel spus, nu am bineplăcut omului, ci am căutat să-ți plac Ție, înlăuntrul meu, acolo unde Tu mă vezi; și nu mă tem să displac oamenilor, vederii lor, cum spune Apostolul: “Dar fiecare să-și cerceteze propria sa faptă și atunci se va lăuda numai față de sine însuși și nu față de altul.”(Gal. 6.4)

“În adunarea deșertăciunii n-am șezut și cu cei care calcă legea n-am intrat.” (Ps. 25.4) [Fiți atenți] Luați aminte la semnificația lui “n-am șezut”. Spune: “nu am șezut” referindu-se la modul în care Dumnezeu privește acest lucru. De altfel, în multe cazuri tu n-ai ? în sfătuire și n-ai șezut întru aceea: de exemplu, n-ai fost la teatru; dar gândești la cele de la teatru împotriva cărora se înalță cuvintele: Aprinde rărunchii mei! Stat-ai acolo cu inima chiar dacă n-ai șezut acolo cu trupul tău [cu prezența ta fizică]. Se poate întâmpla chiar să cazi fiind constrâns de un altul să stai acolo, sau, dintr-o obligație sacrosanctă să trebuiască să stai acolo. Cum se poate aceasta? Se poate întâmpla, ca dintr-o obligație duhovnicească, un rob al lui Dumnezeu să se afle într-un amfiteatru: vrând să slobozească nu știu care gladiator, sau așezându-se acolo, plătind pentru cel care-l vrea slobozit. Iată cum n-a stat întru sfatul orgoliului, vanității, chiar dacă părea a ședea cu trupul acolo. Ce înseamnă atunci a ședea? Înseamnă a fi de acord cu cei care stau realmente acolo. De nu ești de acord cu ei, poți sta în prezența lor, căci nu șezi cu ei acolo; iar de ești de acord cu aceea și lipsind, chiar în absența ta, șezi laolaltă cu ei. “Urât-am aadunarea făcătorilor de rău și cu cei necredincioși nu voi ședea.” (Ps. 25.5) Vedeți cum toate acestea se referă la interior, la cele dinăuntru. “Și cu cei necredincioși nu voi ședea.”

 

Remarcăm așadar nu doar excepționala verbialitate (oralitate) a textului, care desigur ajungea mult mai ușor la ureche auditoriului, ci și bogăția de teme pe care o însuma zicerea augustiniană. Un exeget relativ recent (†1975), Wilhelm Weischedel (doctor în filozofie, 1932, teolog luteran la bază), concluziona la capătul inui articol excelent, Augustin sau folosul păcatului: “Gândirea lui Augustin  se desfășoară astfel în toate problemele pe care le atinge, de la împărăția omului până la Împărăția lui Dumnezeu, într-o enormă strădanie de a ajunge, pornind de la om, la judecăți despre lucrurile divine. Faptul că el poate să pătrundă, ca puțini alții înaintea lui, în tainele lui Dumnezeu, se explică prin aceea că lui i se deschid tainele omului la adâncimea la care nici un gânditor anterior nu a ajuns. Tainele omului sunt dezlegate însă numai de acela care este înlăuntrul lui om, întocmai și mai ales cum e Augustin: un om cu tot ce este uman în el.”[164]

Universalitatea căutării, în astfel de teme, a lui Dumnezeu ne este dovedită în paralelismul căutării cu aceea  a altor Sfinți Părinți. Am remarcat deja câțiva dintre ei. Să mai remarcăm unul care, o spune el și-am arătat-o și noi, a exercitat o influență marcantă asupra vieții sale duhovnicești. Sfântul Antonie cel Mare. Într-o introducere la Scrisorile acestuia, Kallistos Ware consemnează: “La prima vedere aceste șapte scrisori nu par să fie niște scrieri remarcabile. Ele nu trebuie citite numai o dată… Pentru că înțelesul lor adânc să iasă la suprafață este nevoie de o lectură atentă și fără grabă, în urma căruia cititorul va reuși să desprindă temele dominante ale învățăturii Sf. Antonie, teme la care el revine neîncetat: mâhnirea Duhului Sfânt în conștiința fiecărei persoane, necesitatea auto-cunoașterii – descoperirii și iubirii propriului sine creat după chipul lui Dumnezeu, mântuirea integrală a omului – trup și suflet, chemarea de a-L urma pe Mântuitorul Hristos în totala Sa deșertare de Sine și umilință, unitatea Bisericii, care îmbrățișează atât Noul cât și Vechiul Testament, îngerii, sfinții și toată suflarea, legătura noastră reciprocă ca mădulare unii altora în trupul lui Hristos.”[165] Măcar în parte temele sunt comune și trebuie să recunoaștem, expunerea lor predicatorială în efort augustinian este, măcar iarăși, mai seducătoare pentru areopagul gândirii moderne.[166]

      Desigur, lucrarea noastră este nedesăvârșită. Rugăm pe Augustin, sfințitul fericit, să plinească lipsurile cu harul pe care l-a dăruit, prin cuvânt, Bisericii. Sporindu-ne puterea de muncă și de reflecție, inclusiv asupra predicii sale.

 

Pr. Lect. Univ. Dr. Constantin Necula

 



[1] Henri Irénée-Marrou, Patristică și umanism, București, Editura Meridiane, 1996, p.15

[2] Pr. Serafim Rose, Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă, traducere de C.Făgețeanu, București, Editura Sojia, 2002, p. 108-109

[3] textul poate cel mai cunoscut din Fer. Augustin, temă de reală meditație pentru cel ce vrea să-și trăiască viața, în adevăr, viața în Hristos

[4] apud Pierre de Labriolle, Histoire de la littérature chretienne, Paris, 1924, p. 564-565

[5] Roznoveanu, Mirela, Civilizația romanului-arhitecturi epice, cap. Veriga de aur, București, Editura Cartea Românească, p.28-67

[6] Georgescu, Dr. Ioan, Opera științifică a Sf. Augustin, în revista Observatorul, Beiuș, 1930, nr. 4-5-6 (nr. omagial Sf. Augustin, 430-1930, p.209-215

[7] cf. Andreescu , Ioan, Origini spirituale în arhitectura modernă, Bucureti, Editura Paideia și Simetria, 2000, 265p. ( în ceea ce ne privește, comparația Augustin-Toma d’Aquino, p.116-118, contribuții la spații spirituale…)

[8] Chadwick, Henry, Augustin, București, Editura Humanitas, 1998, p. 171-172

[9] Aut. cit., op. cit. București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 1996, p. 236

[10] idem, ibidem, p.14-27

[11] editat la Iași, 1915, 68p.;alt arhiereu, Gherasim Piteșteanu publică Viața Fericitului Augustin și scrierile sale, BOR (1888-1889), NR. 1, P.63-70

[12] fără editură, 1929,19p.

[13] S.T. nr. 3-4/1963, p.141-154

[14] M.O. nr. 11-12/1957, p. 766-778

[15] S.T. nr. 5-6/1956,p.330-348

[16] S.T., nr. 3-4/1962, p.183-201

[17] M.O. nr. 3-4/1962, P. 185-190. De asemenea, de același autor, referințe la Augustin în Istoria filosofiei antice, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 1882, p.313-333

[18] S.T. nr. 1-2/1971, P.98-109

[19] S.T. nr. 7-8/1961, p.391-409

[20] S.T. nr. 1-2/1959, p.3-21. De asemenea și în patrologia, editată de EIBMOR, 1956, p. 250-263, cap. Fer. Augustin

[21] S.T. nr. 1/1931, p.7-36, (și în extras, București, 1931)

[22] S.T. nr. 2/1931, p.3-34, (în extras, București, 1931)

[23] O. nr. 1/1964, p.110-127

[24] S.T. nr. 5-6/1965, p.334-344

[25] M.A. nr.  7-8/1963, p. 567-584

[26] M.B. nr. 4-6/1964, p.198-209

[27] S.T. nr. 3-4/1961, p. 166-188

[28] B.O.R. nr. 12/1930, p.1108-1116

[29] B.O.R. nr. 7/1915, p.680-707 și B.O.R. nr. 3/1916, p.229-233

[30] S.T. nr. 9-10/1970, p.637-648

[31] M.A. nr. 9-10/1965, p. 647-659

[32] M.A. nr. 3-4/1960, p.231-252

[33] S.T. nr. 7-8/1964, p.469-478

[34] B.O.R. nr. 11-12/1973, p.1252-1262

[35] Revista de filozofie, nr. 3-4/1943, p.302-311

[36] S.T. nr. 2/1990, p.20-41

[37] S.T. nr. 9-10/1955, p. 640-649

[38] S.T. nr. 7-8/1953, p. 455-512

[39] S.T. nr. 9-10/1954, p.577-585

[40] S.T. nr. 3-4/196 3, p. 155-172

[41] un serial de articole publicate în B.O.R. nr. 3/1887-1898, p. 259-274; nr. 9, p. 852-865; 1898-1899/3, p.260-272;1900-1901/3, p. 283-291; 5, p . 402-411; 7, p.610-621; 8, p. 748-755; 9, p.862-871; 11, p.945-954; 12, p. 1166-11176;  1901-1902;1, p.33-42; 2, p. 193-198; 3, p.241-248; 7, p. 636-644. Consemnăm astfel o p  rimă contribuție majoră la cercetarea lui Augustin.

[42] O. nr.2/1959, p.234-249

[43] O. nr. 3/1960, p.374-388

[44] M.A. nr. 7-8/1968, p. 544-560

[45] S.T. nr. 3-4/1969, p.232-244

[46] în volumul colectiv, Violența“ în numele lui Dumnezeu”, Alba-Iulia, 2002, p.344-351

[47] Fericitul Augustin ca predicator, în revista Duh și Adevăr, nr. 1-3/1946, p. 11-18 și 4-6//1946, p. 8-18 sau din volumul Patristica mirabila – pagini din literatura primelor veacuri creștine, Iași, Polirom, 2001, din articolul Sfinții Părinți și unele aspecte ale societății vremii lor – Cenzura luxului feminin, p. 225-233 (unde analizează problema la Ieronim, Ambrozie, Augustin și Paulin de Nola) precum și articolul Filosofia în concepția Sfinților Părinți, apărut inițial în revista Rațiunea mistică, nr. 1-2/1996, p. 57-64, ulterior în volumul MISCELLANEA PATRISTICA, Ed. Amacord, Timișoara, 2001, p. 61-75

[48] Art. cit.  în vol. Farmecul scrierilor Patristice, Ed. Anastasia, 2002, articolul Modernitatea Fer. Augustin, p.187-191

[49] Volum editat la București, Ed. Christiana, 2002. capitolele Fiecare în rândul cetei sale, În căutarea Europei pierdute, Cultură și spiritualitate, putând constitui oricând o axă de cercetare corectă  a contribuției episcopului de Hippona la elucidarea unor direcții de socio-cultură și politică (politologie, geopolitică)

[50] cf. Păcurariu, Pr. Drof. Dr. Mircea, Dicționarul teologilor români, București, Ed. Meridiane, ediția I, p.342

[51] Părintele Coman se referă aici la articolul lui E. Portalié, augustin (Saint), din excelentul Dictionnaire de Théologie Catholique, tom I.2/1926, col. 2268-2472

[52] Barenhewewr, O. are lucrarea: Geschichte der altkirchlichen Literatur, vol. IV, Freiburg im Breisgam, 1924

[53] cei doi au scris: Casamassa, A.: Il Pensilio di Sant’Agostino nell 396-397, apărută la Roma, 1919; iar Mnucci, U. scrie La conversione di S.’Agostino e la critica recente apud MISCELLANEA AGOSTINIANA, IV, vol. II, p. 23-47

[54] e vorba de H. I. Marrou, Saint Augustini et le fin de la culture antique, Paris, 1938, de a cărei traducere dispunem acum în românește (trad. realizată de Dragan Stooianovici și Lucia Wald, București, Ed. Humanitas, 1997, 564p.) De remarcat că același H.I.Marrou a excelat în analiza augustianismului în lucrări ca: Traité de la musique selon l’esprit de Saint Augustin; L’ambivalence du temps de l’histoire chez Saint Augustin;Saint Augustin et l’augustinisme, fiind doar trei din lucrările de marcă.

Din nefericire editarea cărții Părintelui Coman s-a făcut scăpându-se din vedere o bună coordonare a citatelor de autori, de aceea pentru identificarea autorilor de la notele 51, 52, 53, 54 am utilizat larga bibliografia a lui H. I. Marrou la ediția românească de la Sfântul Augustin și sfârșitul culturii anice

[55] în ediția românească, bibliografia ocupă p. 525-547

[56] Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G. , Patrologie, ed. cit. p. 172

[57] apărută la Paris în 1930

[58] în volumul omagial În memoria lui Vasile Pârvan, București, 1934, p. 21-27

[59] apărută la București, în 1944, 49p. (la ediția a II-a, 1945)

[60] op. cit. , volum IV, București, 1986, p. 613-661

[61] Ne referim la lucrarea lui Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, apărută la București, Editura ? S.A., 1994, vol. I. Să fie altfel în volumul II ? Nu este o întrebare retorică.

[62] apărută la Blaj, 1945, 83 p.

[63] P. Bernard Ștef, Sfântul Augustin. Omul. Opera. Doctrina, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, , 288p.

[64] Beiuș, 1963, 150 p.

[65] p. 177-329

[66] amintit deja ca fiind un articol excelent. Op. cit. p. 209-215

[67] în M.B. 5-6/1984, p. 329 ș.u.

[68] Negrescu, Dan, Literatură latin㠖 autori creștini, București, Ed. PAIDEIA, edițiile pro universitaria, 1996, cap. VIII, Aurelius Augustinus, p. 93-111. Ideea celor patru feluri intelectuale, după Pierre dde Labriolle, Histoire de la littérature latine chrétienne, Paris, 1924, p. 32

[69] în colecția PSB m. 64, Fericitul Augustin, Scrieri, partea întâi, Confessiones – Mărturisiri, trad. și indici de Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, București, Ed. IBMBOR, 1985, 321p. O ediție bilingvă (latină-română)apare la Ed. Nemira, 2003, în traducerea lui Eugen Munteanu care realizează un excelent studiu de introducere, p. 5-24. Eugen Munteanu a mai realizat două introduceri la Augustin: De dialectica, București, Humanitas, 1991 și – nepomenită de noi – De Magistro/Despre Învățător, Iași, Ed. Institutului European, 1995

[70] op. cit. p. 59-60

[71] Ed. Humanitas, 1994, 157 p. cu note excelente p. 128-157

[72] Ediția citată, p. 5-15

[73] București, Ed. Humanitas, 1993, 268 p. Remarcăm și o altă traducere a aceluiași Dan Negrescu, Soliloquia. Sermones, studiu introductiv, trad. și note D. N., Timișoara. Editura de vest, 1992

[74]  Introducere (Studiu introductiv), P. 5-34

[75] ediție bilingvă, text latin-român, București, Ed. Humanitas, 1991, traducere și note de Eugen Munteanu

[76] Idem, p. 5-8

[77] Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002, 322 p.

[78] Cluj-Napoca, Rd. Dacia, 2002, 347 p.

[79] Ed. cit. , p. 5-56

[80] Prima catehez㠖 inițiere în viața în viața creștină, Iași, Ed. POLIROM, 2002, 189 p.

[81] Ed. cit.. p. 5-11

[82] Op. cit.  ediția cit. , p. 13-29

[83] Despre iubirea absolut㠖 Comentariu la Prima Epistolă a lui Ioan, (ediție bilingvă), Iași, POLIROM, 2003, 334 p.

[84] Saint Augustine commente la Premiére Lettre de Saint Jean, introduction I, de la Potterie et Ag. Hamman, traduction Soeurs Carmélites de Mazile, coll. : les Péres dans la foi, Desclée de Bronwer, 201 p.

[85] Sfântul Augustin De Doctrina Christiana – Introducere în exegeza biblică, ediție bilingvă, București, Humanitas, 2002, p. 460

[86] ediția cit., p. 6-27

[87] București, Editura Științifică, 1998

[88] care marchează un alt studiu de excepție, op. cit., ed. cit, p. 5-36

[89] ne referim la lucrarea prof. Vlăduțescu, Filosofia primelor secole creștine, București, Ed. Enciclopedică, 1995

[90] apare la București în 1909

[91] Eftimescu Ștefan, Aureliu Augustin, București, Ed. Gutenberg, 1895

[92] Sibiu, Arhidiecezana, 1941

[93] București, Ed. Anastasia, 1998

[94] Anton I. Adămuț, Filosofia Sfântului Augustin, Ed. POLIROM, 2001, 197 p. Aceluiași autor îi aparține și lucrarea Literatură și filozofie creștină, Iași, Ed. Fides, 1997

[95] op. cit. p. 37-72

[96] op. cit. p. 87-120

[97] Ed. cit. p. 121-133

[98] idem, p. 134-162

[99] idem, p. 163-170

[100] Remarcabil studiul/volumul lui Daniel Popa: Opera și bibliografia Sf. Ioan Gură de Aur, ediție bilingvă, Cluj-Napoca, 2002, 298 p.

[101] Pierrard, Pierre, Dizionario dei nomi e dei santi, Edizioni italina a cura di Sara Laguzzi, Gemese Editore, Roma, 1990, p. 16

[102] idem, p. 16-17

[103] au utilizat ediția italiană Le Confessioni, a cura di C. Carena, Ed. Cittá Nuova, ed. a III-a, 1998,, 392 p.

[104] Sesé, Bernard, Sfântul Augustin (ttrad. Anca Viorica Costa - Foru) în volumul Viețile Sfinților Augustin, Benedict, Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii,Ed. Humanitas, 1996, p. 15

[105] chiar dacă fusese martorul martirajului Sfântului Ciprian, episcopul care la 258 moare ca martir, în timpul persecuției pe care Decius o ordonă, începând cu anul 250. Amănunte în vol. Actele martirice, PSB, 11, București, IBMBOR, 1982, Actele proconsulare ale Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei, p. 172-183

[106] Sesé, op. cit. p. 172-183

[107]  proverb portughez, utilizat de Paul Claudel drept motto la piesa Le Soulier de satin

[108] elemente mai ample în Reboul, Olivier, Introduzione alla retorica, Bologna, Ed. Il Mulino, 1996, 302 p. precum și Barthes, Roland, La retorica antica – Alle origini del linguaggio letterario e delle tecniche di comunicazione, (trad. Paolo Fabbri), Ed. Bompiani, 1994, 121 p. (cu date despre retorica lui Cicero, p. 22-24)

[109] cf. Iordăchescu, Cicerone, Istoria vechii literaturi creștine, Iași, 1935, vol. II, p. 15 și Sesé, op. cit. care prezintă pe larg maniheii și maniheismul (p. 20 ș.u.)

[110] cf. Pierrard, Pierre, op. cit, p. 17. Remarcabilă rămâne reflecția la Plotin pe care o realizează Hadot, Pierre, Plotin sau simplitatea privirii, Ed. POLIROM, 1998, 233 P. (influență asupra lui Augustin, a se vedea p. 88, p. 162-1776, 181-187)

[111] a se vedea Necula, Pr. Constantin, Ambrozie – omul, în volumul Sf. Ambrozie, Viu va fi sufletul meu, părți alese din comentariul la Psalmul 118, Sibiu, Ed. Oastei Domnului, 2000, p. 15-17

[112] Pentru cititorul român, pe lângă lucrarea Sf. Atanasie, Viața Sfântului Antonie cel Mare, una din cele mai bune lucrări-reflecții asupra Sf. Antonie – este aceea a ÎPS sale ÎPS, Nicolae Corneanu, Viața și petrecerea Sfântului Antonie cel Mare, Timișoara, Ed. Amacord, 1998

[113] Bedouelle, Guy, Dizionario di storia della Chiesa, Edizioni Studio Domenicano (trad. Enzo Panzacchi), Bologna, 1997, p. 10

[114] Idem, p. 11

[115] Farmer, David Hugh, Dicționar al Sfinților, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1991, p. 61 (trad. Mihai C. Udma și Elena Burlacu)

[116] Cf. Brown, Peter, Întemeierea creștinismului occidental, Iași, Ed. POLIROM, 2002, (triumf și diversitate 200-1000 d. Cr.) (trad. Hans Neumann), p. 59 unde analizeaz㠓irascibilitatea” lui Augusin la orice “fel de grupuri sau enclave autarhice”

[117] Bedouelle, op. cit. p. 11

[118] Noi înșine am folosit pentru unele din amănunte ediția Ponzio/Paolino/Possidio – Vita di Cipriano/Vita di Ambrogio/Vita di Agostino (a cura di M.Simonetti, Ed. Citta Nuova Edizione, Roma, 1982, 164 p. Collana Testi Patristici, no. 6)

[119] Ne referim la articolul nostru: Calea virtuții – pedagogia Psaltirii în exegeza la Psalmi a Sfinților Vasile cel Mare și Ambrozie al Mediolanului și a Fericitului Augustin, R.T. nr. 3-4/2000, p. 182-191 care conține și părți traduse din comentariile Fer. Augustin la părți din psalmi (4.8; 33.8; 62.2; 130.1)

[120] În cele trei “icoane” pe care literatura ni le pune la dispoziție: Sf. Nicolae Cabasila (Despre viața în Hristos); Thomas Kempis (Urmarea lui Hristos) și Sf. Ioan de Kronstadt (Viața în Hristos), toate trei cu conotații adânci în ce privește spiritualitatea pe care o reprezintă (ortodoxă-catolică)

[121] Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Cărțile didactico-poetice, Sibiu, Ed. Universității Lucian Blaga, 2001. Articolul: Psalmii răspândiți în alte cărți ale Bibliei decât în Psaltire, p. 62-69, precum, de altfel, întreg capitolul Cartea Psalmilor în spiritualitatea ortodoxă, p. 35-69

[122] Idem, p. 58

[123] Tertulian, De anima, în vol. Apologeți de limbă latină, (trad. de Prof. N. Chițescu), București, EIBMBOR, 1981, p. 270-271 (De anima IX)

[124] Clement Alexandrinul, Pedagogul II.4.5, în trad. Pr. D. Fecioru, București, EIBMBOR, 1982, P. 254-256

[125] Constituțiile Apostolice, cf. Abrudan, op. cit. p. 58

[126] Cf. H. Lesétre, Le livre des psaumes, Paris, 1928, p. LXXIX - LXXIII

[127] Texte publicate de Nautin, P. : Le dossier d’Hyppolyte et de Méliton, Paris, 1953, p. 161 ș.u.

[128] Nautin, Origéne. Sa vie et son oeuvre, Paris, 1977, p. 261 ș.u. Texte la V. Peri, Omelie origeniane sui Salmi, Cittá di Vaticano, 1980

[129] Asupra operei origeniste, Crouzel, Henri, Origen. Personajul – exegetul – omul duhovnicesc – teologul, Sibiu, Ed. Deisis, 1999, Cap. I.II. Operele lui Origen (p. 85-100); II.I. Interpretarea Scripturii(p. 113-142) cu largi explicații asupra exegezei spirituale. Asupra acestor specificități de metodă exegetică a se vedea și lucrarea Părintelui Constantin Coman, Erminia Duhului, București, Ed. Bizantină, 2003, 340 p.

[130]Recent revendicându-se ca sigur al lui Diodor, comentariul la Psalmii 1-50, (în vol. Corpus Christianorum, Series Graeca, VI)

[131] Text în parte “restaurat” de R.  Devrese (pentru psalmii 1-80 din exegeza lui Iulian din Eclano)

[132] Tradus în colecția Izvoarele Ortodoxiei (nr. 2) de către Păr. N. Căciulă, sub titlul Comentar la Psalmi, București, 1939

[133] Publicat de Mc Donough , în vol. Gregori Nysseni. Opera. vol. V

[134] Mc Donough, op. cit., p. 84-86

[135] Operă publlicată în Papyrologische Texte und Abhandlugen, 4.6.7.8.12 (conține psalmi de la 20 la 44.4). La noi din Didim cel Orb s-a tradus Despre Duhul Sfânt de către Păr. Vasile Răducă, cel ce publică și studiul introductiv, București, Ed. Sojia, 2001, 174 p. (studiul V.R. p. 5-66)

[136] Publicat în Sources Chrétiennes, vol. I (344), vol. II (347), sub titlul Hilaire de Poitiers, Commentaire sur le Psaume 118, Tome I, Pris, 1988, 286 p.; Tome II, Paris, 1988, 330 p. (introduction, texte critique, traduction et notés par Marc Milhau)

[137] Din introducerea la tome I, ed. cit., cap. IV. D’Origene a Hilaire – L’utilisatoin par Hilaire des nCommentaires d’Origene sur le Psaume 118, p. 59-66

[138] Patrologia (vol. III), dall Concilio di Niceea (325) al Concilio di Calcedonia (421), (Padri Latini) a cura di Angello di Bernardino, Institutum Patristicum Augustinianum, Roma, Ed. Marietti, 1993, p. 384-410

[139] Ediția românească, Sf. Ambrozie, Viu va fi sufletul meu – părți alese din Comentariul la Psalmul 118, traducere și adaptare, introducere Pr. Asist. Univ. Drd. Constantin Necula, Sibiu, Ed. Oastea Domnuluui, 2000, 110 p. Ediția are la bază pe cea latină-italiană editată de Biblioteca Ambrosiana și Cittá Nuova, începând cu 1977, vol. 9 și 10 dedicate Comentariului la Psalmul 118 (Santi Ambrosii Episcopi Mediolanensis, Opera SAEMO 9 și SAEMO 10) precum și Ambrogio, Le Meravighie della Parola – dall Commento al Salmo 118, a cura di Agostino Clerici, Edizione Paoline, 1997. În franceză, Exposé sur le psaume cent dix-huit, Ed. Namur, 1963, ediție realizată de D.Gorce. Editorul român realizează două portrete ale Sf. Ambrozie (o icoană bilingvă, p. 9-14 și Ambrozie – omul, p. 15-17), precum și o schiță de lectură a operelor sale (p. 103-108); pentru studiul structurii Psalmului 118 a se vedea Mannarti, M., Les Psaumes, tome 4, Cahiers de la Pierre – Qui – Vivre, 1968, p. 101-120

[140] Manlio Simonetti, în vol. Sant’Agostino, Commento ai Salmi, a cura di …, Fondazione Lorenzo Valla/Arnoldo Mondadori Editrice, partea I de la Introduzione, I Salmi e loro interpretazione nella chiesa antica, p. XIX

[141] Textul Fericituluui Ieronim  în Corpus Christianorum, Seris Latina (Cch)., vol. LXVIII.În italiană, părți în Testi dei Padri (4 vol. , al 5-lea bibliografic), Ed. De honiane, Bollogna, 1968-1972. O scurtă traducere în Necula, Pr. Constantin, Paștele Crucii, Bacău, Ed. Bunavestire, p.123

[142] Cuviosul Eftimie Zigabenul, Tâlcuirea Psaltirii (1), trad. de Mitropolitul Veniamin, Prodromu/Athos, 2001, p. 12. Despre aspectele spiritualității Psaltirii, Dr. A. Negoiță, Psaltirea în cultul Bisericii Ortodoxe, București, 1940

[143] Manlio Simonetti, pe care-l vom folosi ca element de bază, predă istoria Creștinismului la Universitatea La Sapienza din Roma, specialist în arianism, gnosticism, Origen, agiografie. Traduce Viața lui Moise de Sf. Grigore de Nyssa (1984), editează vol. 1 și 2 din culegerea Il Cristo al aceleiași coloane, texte agnostice de limbă greacă și latină (1993), Origen, Căutarea Căutărilor (1998). Coloana lterară în care apare comentariul este una din cele mai faimoase ale literaturii italiene. De la Homer și Heraclit la textele din marea literatură universală, în care credem noi, Comentariul la Psalmi își are pe deplin locul, ca monument de spiritualitate.

[144] Volum de mai mică amplitudine, 328 p. față de cele 738 ale ediției Simonetti, cartea este mai ușor utilizabilă, cuprinzând texte augustiniene care comentează toți psalmii, unele preluate din comentariul la psalmii interpretați prin alte opere ale Fer. Augustin. De altfel tabloul “răspândirii” acestor comentarii la psalmi din punct de vedere al izvoarelor ar arăta astfel: Migne   PL XXXVI, col. 67-1028 (pt. Ps. 1-79), Migne PL XXXVII, col. 1033-1966 (pt. Ps. 80-150); în franceză: Oeuvres completes de Saint Augustin, ediția coordonată de  Raulx: tom VIII, Ps. 1-60, 1869; tom IX, Ps. 61-118, 1871; tom X, Ps. 119-150, 1872; apud Magistrand. Gabriel Popescu, Psalmii în predica Fer. Augustin, în S.T. 3-4/1963, p. 156 nota 6

[145] Dintre texte, au fost traduse în colecția Iisus Biruitorul, Săptămânal duhovnicesc al Oastei Domnului, Sibiu, după cum urmează: Ps. 1 Glasul lui Hristos, glasul Bisericii, (IB,  6/2000, p. 4); Ps. 2 Domnul m-a pus peste Sion (IB 8/20000, p. 6); Ps. 3 Cu glasul meu către Domnul am strigat (IB 10/2000, p. 6); Ps. 4 Pus-ai bucurie în inima mea (IB 12/2000, p. 4); Ps. 5 Închina-mă-voi în sfânt locașul Tău (IB 13/2000, p. 3); Ps. 6 Tu ești cu adevărat un Dumnezeu tainic (IB 16/2000, p. 6); Ps. 7 Laudela pruncilor și ale celor ce sug laptele maicelor … (IB 22/2000, p. 6); Ps. 9 (IB 24/2000, p. 6); Ps. 10 Domnul ascultă pe cei săraci (IB 27/2000,p. 5); Ps. 11 Vino în ajutor Doamne (IB 30/2000, p. 4)

[146] Ed. Simonettii, p. 587

[147] Idem, p. 593

[148] Am folosit ediția ÎPS sale ÎPS Bartolomeu – Valeriu Anania, Cartea Psalmilor sau Psaltirea, Cluj, Arhidiecezana, 1998, care corespunde inclusiv cerințelor unei contextualizări în textul augustinian

[149] Ed. Simonetti, p. 602

[150] Idem, p. 610

[151] idem, p. 618

[152] idem, p. 626

[153] idem, 636

[154] idem, p. 642

[155] idem, p. 651

[156] Idem, p. 658

[157] Idem, p. 672; a se vedea și lucrarea  excelentă a lui G. Giardini, Ideala monastico di S. Agostino, Roma, 1954

[158] Ed. Simonetti, p. 683

[159] Excelent surprins de Jean Daniélou, Les simboles chretiens primitifs, Paris, 1961, p . 49 ș.u

[160] Ed. Simonetti, p. 695

[161] E. Paoli-Lafaye, Les “lecteurs” des textes liturgiques în vol. Saint Augustin et la Bible, Paris, 1968, p. 59-74

[162] Ed. Simonetti, p. XXI - XL

[163] Volumul Scriptură și Tradiție, SCRIS DE Arhiep. Hrisostom de Etna și Ep. Auxentiu de Foticeea, Galați, Ed. Bunavestire, 2003, 131 p. cu un articol al Părintelui Serafim Rose, Sfinții Părinți, adevărații propovăduitori către advărata credință, p. 5-18

[164] Weischedel, Wilhelm, Pe scara din dos a filosofiei – 34 de mari folosofi în viața de zi cu zi și în gândire, București, Ed. Humanitas, 1999, p. 72

[165] Introducerea lui K. Ware, publicată în vol. Sfântul Antonie cel Mare. Srisori, București, Ed. Bunavestire, 2003, p. 7

[166] Un aspect interesant din acest punct de vedere poate fi urmărit în lucrarea lui Jeannine Quillet, Cheile puterii în Evul Mediu, București, Ed. Corint, 2003, (trad. Maria Pavel); cap. I. Ascensiunea puterilor. Biserica și Imperiul; Politica Sf. Augustin, p. 17-20; Partea a II-a. Cele două cetăți după Sf. Augustin, p. 100-102