RAPORTUL DINTRE DREPTUL CIVIL RELIGIOS

ŞI DREPTUL CANONIC ORTODOX ÎN ROMÂNIA*

 

 

 

                                                                    Pr.lect.univ.dr. Irimie MARGA

                                                Facultatea de Teologie Ortodoxă “Andrei Şaguna” Sibiu

 

 

 

 

Das Verhältnis zwischen dem religiösen Staatsrecht

und dem orthodoxen Kirchenrecht in Rumänien

 

Zusammenfassung

 

Ein sehr wichtiges Problem für die Integration Rumäniens in die EU ist die Errichtung eines entsprechenden rechtlichen Status für die religiösen Kulte. In dem Sinn, braucht Rumänien ein neues Kultusgesetz, das sich jetzt im rumänischen Parlament befindet. Ohne einer freien Ausübung religiöser Gefühle kann man nicht über Demokratie sprechen. In diesem Prozess soll Rumänien seine historische Tradition objektiv und effizient benützen und sein religiöses Recht im europäischen Kontext eingliedern. Man muss zugleich alle möglichen Konflikte, bezüglich vieler Aspekte, zwischen dem religiösen Recht und dem orthodoxen Kirchenrecht, beseitigen, wie z.B.: die Diskrimination, das Eigentumsrecht, der kanonische Status der liturgischen Gegenstände, die doppelte Jurisdiktion, der religiöse Lebensstil, die Finanzierung der Kulte, die religiösen Kennzeichen usw. Die Integration Rumäniens in die EU soll für uns eine Chance sein, um demokratische Gesetze zu veröffentlichen, die der Kirche, den Gläubigen und den Bürger zu Hilfe kommen.

 

 

 

 

Despre o separaţie între dreptul civil religios[1] şi dreptul canonic ortodox în România se poate vorbi numai după reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, din cea de-a doua jumătate a secolului 19. Până atunci relaţiile dintre stat şi Biserică la români, respectiv dintre dreptul civil religios şi dreptul canonic ortodox au fost determinate de principiul nomocanonic[2] din Bizanţ. Acest principiu s-a extins în tot Răsăritul de influenţă bizantină şi a fost păstrat de toate ţările ortodoxe, chiar după căderea Bizanţului, până în secolul al 19-lea.

Principiul nomocanonic în dreptul românesc şi “simfonia” bizantină a relaţiilor Biserică-stat a încetat odată cu reformele lui Cuza, reforme prin care a început procesul de separaţie dintre Biserică şi stat. Odată cu această separaţie are loc şi separaţia dintre dreptul civil religios şi dreptul canonic ortodox. Practic acum are loc naşterea acestei ramuri noi de drept.

Dar această separaţie dintre dreptul civil religios şi dreptul canonic ortodox nu a avut un început fericit. Din păcate, multele legi civile elaborate de regimul Cuza cu privire la Biserica Ortodoxă Română, s-au aflat în contradicţie flagrantă cu dreptul canonic ortodox. Aceasta a dus nu numai la tensionarea relaţiilor dintre Biserică şi stat, dar şi la tensionarea relaţiilor Bisericii Ortodoxe Române cu patriarhia de Constantinopol. Reacţiile clerului şi mirenilor faţă de legile lui Cuza cu privire la Biserică, legi care erau necanonice, au dus la aşa-numita “luptă pentru canonicitate”[3]. De atunci problema armonizării dreptul civil religios cu dreptul canonic ortodox a rămas mereu actuală, până astăzi.

 

Anul 1989 semnifică pentru români începutul revenirii la o societate normală, o societate în care omul îşi poate recăpăta demnitatea. Probabil că cel mai important lucru este tocmai posibilitatea redobândirii dreptului cetăţeanului de a avea sentimente religioase, de a şi le manifesta fără teamă, de a se îngriji de legătura lui cu Dumnezeu. Conceptul binecunoscut al lui Mircea Eliade de “homo religiosus” devine o realitate incontestabilă, care nu mai poate fi ignorată.

Astfel, din perspectiva relaţiei stat-Biserică, legislaţia civilă care conturează democraţia în România, este nevoită să ia în calcul dimensiunea religioasă a fiinţei umane. Această problemă s-a dovedit a fi, la noi în ţară, una din cele mai delicate probleme de după anul 1989, de aceea promulgarea unei noi legi a cultelor a durat şi durează încă atât de mult[4].

Complexitatea acestei probleme nu este, însă, numai locală, ea priveşte întreaga Europă, aflată în plină transformare. Este indubitabil faptul că respingerea proiectului Constituţiei Uniunii Europene de către unele state, a avut ca motiv şi eludarea elementului religios din conţinutul acestui proiect.

In acest context, dezvoltarea unui drept civil religios competent este o mare necesitate pentru ţara noastră. Avem mare nevoie de o nouă lege a cultelor, de noi legi sau regulamente care să creeze cadrul legal corespunzător manifestării libere şi autentice a sentimentului religios, în general, şi al vieţuirii ortodoxe, în special. Dar acest proces extrem de complex, trebuie să aibă în vedere, mai ales, următoarele aspecte:

 

1.      Valorificarea obiectivă şi eficientă a tradiţiei noastre istorice.

Tradiţia noastră istorică poate furniza legiuitorului românesc soluţii viabile şi-l poate atenţiona asupra eliminării erorilor sau violenţelor de drept produse în trecut. Tradiţia şi continuitatea este o mare valoare a oricărui sistem de drept din lume, cu atât mai mult, în România nu putem ignora atât tradiţia bizantină nomocanonică, precum şi orientarea legislaţiei româneşti spre tradiţia vest-europeană.

 

2.      Integrarea noului drept civil religios din România în context european.

Noul drept civil religios din România trebuie integrat contextului european, dar nu în sensul unei uniformizări, ci în sensul unei unităţi în diversitate. Uniformizarea, de fapt, nici nu poate fi posibilă, pentru că între ţările Uniunii Europene nu există uniformitate. Europa este un spaţiu al diversităţii coerente, iar nu un spaţiu uniform sau al unei diversităţi divergente. Integrarea dreptului civil religios românesc în Europa trebuie să se facă în sensul respectării unor principii comune, a respectării drepturilor fundamentale ale omului, a respectării democraţiei, dar şi cu păstrarea specificului nostru[5].

 

3. Armonizarea dreptul civil religios cu dreptul intern al fiecărui cult religios, în general, şi cu dreptul canonic ortodox, în special.

Această armonizare trebuie înţeleasă în sensul că filosofia dreptului civil religios românesc nu poate să impună sau să se suprapună principial cu fundamentul teologic al dreptului canonic ortodox. Filosofia dreptului civil religios trebuie să fie una simplă, aceea de a crea contextul manifestării dreptului canonic ortodox, iar nu a căuta să impună principii care contravin doctrinei ortodoxe. Altfel sistemul de drept civil poate ajunge în conflict cu sistemul de drept canonic, iar libertatea religioasă poate fi afectată. Dreptul canonic ortodox nu trebuie să fie, în nici un caz, vulnerabil în faţa dreptului de stat. Pentru aceasta statul trebuie să ofere garanţii legale, ca atunci când unele prevederi canonice sunt în conflict cu cele civile, Biserica să nu poată fi trasă la răspundere, ci să aibă deplină libertate de manifestare. Sigur că aceste situaţii sunt foarte rare, tocmai de aceea trebuie ca Biserica să aibă dreptul la situaţii de excepţie.

Această armonizare este foarte importantă şi foarte delicată pentru vremea de astăzi şi cere o pregătire temeinică, atât juridică, precum şi teologică. Ea înseamnă redescoperirea vechii şcoli româneşti de drept, din care dreptul civil eclesiastic era parte integrantă, care a dat valoroşi specialişti precum profesorii Valerian Şesan[6], Lazăr Iacob[7], Ioan Matei[8], Valeriu  Moldovan[9] ş.a. Eliminarea dreptului eclesiastic din facultăţile de drept din România, în perioada comunistă, a dus la o sărăcire a pregătirii juridice. Acest lucru se poate constata, cu regret, atunci când se răsfoiesc manualele de teoria sau filosofia dreptului, publicate după anul 1989, care descriu dreptul canonic incomplet şi eronat[10].

Or, viziunea legislatorului român trebuie să ia în calcul dreptul intern al fiecărui cult în general, dar mai ales dreptul canonic ortodox, pentru a nu intra în conflict cu acesta.

Astfel de conflicte au avut loc sau pot avea loc. In cele ce urmează, aş dori să mă refer doar la numai câteva exemple, sugestive în acest sens[11]:

 

a) Problema discriminării dintre femeie şi bărbat sau a discriminării în general. Eliminarea şi condamnarea oricărei discriminări face parte din viziunea juridică modernă. Dar această viziune nu trebuie dusă la extrem şi pusă în conflict cu teologia dreptului canonic ortodox. In Biserica Ortodoxă, bărbatul şi femeia, creaţi de Dumnezeu, sunt egali, dar şi complementari. Preoţia sacramentală, însă, potrivit tradiţiei ortodoxe (şi catolice), ţine de complementaritatea bărbatului faţă de femeie. A confunda această complementaritate cu discriminarea, este una dintre marile erori pe care le pot face juriştii, atunci când ignoră dreptul canonic ortodox[12].

Mai mult, asceza monahală, după dreptul canonic ortodox, înseamnă renunţare şi separare, în sensul desăvârşirii personale, iar nu în sens discriminatoriu. Astfel, a cere accesul femeilor în Muntele Athos[13] sau, în cazul nostru, la Mânăstirea Frăsinei, nu înseamnă o “dreptate” pentru femei, ci o nedreptate pentru Biserică, în sensul înstrăinării de duhul dreptului canonic ortodox.

Din acest motiv se impune ca dreptul civil religios din România să elimine eventualitatea unui astfel de conflict cu dreptul canonic ortodox. El ar trebui să cuprindă prevederi care, atunci când Biserica îşi afirmă credinţa, condamnând avorturile, eutanasia, homosexualitatea, să nu poată fi trasă la răspundere juridică, pe motiv de discriminare[14]. Statul şi Biserica, în societatea de azi, nu mai pot avea concepţii identice, dar aşa cum statul îşi apără legile lui, tot aşa trebuie lăsat Bisericii dreptul de a-şi apăra legile sau canoanele ei.

 

b) Un alt exemplu îl constituie problema subiectului dreptului de proprietate bisericească. In acest sens există mai multe concepţii canonice cu privire la subiectul dreptului de proprietate bisericească, în funcţie de Biserica sau cultul respectiv, şi anume: comunitatea locală bisericească, cultul sau asociaţia religioasă, anumiţi reprezentanţi ai Bisericii[15] etc.

Dreptul civil religios din România nu trebuie să intre în conflict cu aceste viziuni canonice, nici să impună una dintre ele pentru toate cultele, ci el va trebui să reglementeze în aşa fel încât să nu intre în conflict cu aceste concepţii. Este poate una dintre cele mai delicate probleme, dar rezolvarea ei trebuie să înceapă, în orice caz, cu respectarea principiului armonizării dreptului civil religios cu fiecare drept bisericesc intern.

 

c) Un alt exemplu poate fi legat de statutul canonic al obiectelor liturgice. Pretutindeni există prescripţii legale igienico-sanitare cu privire la obiectele de folosinţă publică. Dreptul civil religios din România, va trebui să prevină eventualele conflicte ce se pot ivi cu dreptul canonic ortodox, conform căruia, de exemplu,  împărtăşirea tuturor credincioşilor se face cu o singură linguriţă[16].

Din perspectivă juridico-sanitară, linguriţa sau icoanele care se sărută, pot fi privite ca şi căi de transmitere o unor microbi, dar din perspectivă canonico-ortodoxă ele sunt căi de transmitere a harului şi a sfinţeniei. Este vorba aşadar de două viziuni, care nu pot fi puse în conflict, ci numai în continuitate.

 

d) O altă problemă este cea dublelor jurisdicţii[17] ca, de exemplu, problema învăţământului teologic, a clerului militar, a clerului din spitale, din penitenciare etc., care se află atât sub jurisdicţia Bisericii, cât şi a statului. Aici legislaţia noastră este lacunară. S-au încheiat câteva protocoale între Patriarhia Română şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerului Sănătăţii, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Apărării Naţionale, dar legiferarea trebuie continuată, pentru a nu lăsa loc abuzurilor care pot pune în conflict dreptul civil religios cu dreptul canonic ortodox.

 

e) Alte probleme sunt legate de modul religios de viaţă, mai exact de regimul alimentar, de dreptul la odihnă, de dreptul muncii, de asistenţa medicală. Dreptul civil religios din România va trebui să permită oricărui cetăţean implicat public să-şi păstreze convingerile religioase prin alimentaţie, mai ales prin post sau, în cazul altor culte, prin alimentaţia vegetariană, prin eliminarea consumării anumitor alimente (carne de porc) etc.

Un alt aspect al modului religios de viaţă este legat de sărbătorile religioase. In Austria există, la ora actuală, o preocupare de a acorda dreptul salariaţilor de a cere zi liberă atunci când este vreo sărbătoare religioasă, cu condiţia ca întreruperea muncii să fie posibilă şi ca orele de muncă să fie recuperate în alte zile, mai ales sâmbăta[18].

Tot în acest context trebuie clarificată şi problema raportului dintre episcopul eparhiot şi preotul paroh, şi anume: cine reglementează relaţia dintre aceştia, dreptul canonic ortodox, potrivit ascultării canonice, sau de dreptul muncii, potrivit raportului angajator-salariat? Dacă preotul depune un jurământ la hirotonie, mai este nevoie de un contract de muncă încheiat cu episcopul său? Intrebările acestea rămân deschise, iar rezolvarea lor trebuie să vină atât din partea Bisericii, cât şi a statului[19].

In privinţa asistenţei medicale, în România legislaţia civilă a început să acorde atenţie demnităţii religioase a pacientului, dar lipsesc încă multe prevederi care să rezolve aspecte conflictuale cu dreptul canonic ortodox, cu privire la avort, la transplantul de organe, la fecundarea in vitro[20].

 

f) O altă problemă aş aminti problema finanţării cultelor, mai exact a salarizării slujitorilor de cult. In cazul acesta, armonizarea dreptului civil religios cu dreptul intern al cultelor înseamnă, de fapt, a armoniza statutul de salariat al statului cu statutul autonom al slujitorilor de cult. Ideea ca slujitorul de cult să fie asimilat cu un funcţionar de stat atentează la autonomia canonică a Bisericii sau a cultului. De aceea problema aceasta a rămas ca o problemă delicată, încă supusă dezbaterilor publice.

 

g) Ca ultim exemplu aş aminti situaţia paradoxală din Franţa, cu privire la interdicţia de a purta însemne religioase, în instituţiile publice. O astfel de situaţie este, din perpectivă ortodoxă, de neconceput, mai ales că monahii şi clericii ortodocşi sunt obligaţi a-şi purta, în public, însemnele lor, precum rasa, engolpionul, crucea ş.a.

De aici se naşte întrebarea: un cleric ce trebuie să respecte, mai întâi, dreptul canonic ortodox sau dreptul de stat? Răspunsul corect ar fi: amândouă. Pentru aceasta condiţia este ca cele două drepturi să nu se contrazică sau să nu se excludă reciproc. Altfel, ori clericul respectă legea de stat şi îşi încalcă convingerile lui, ori îşi respectă regulile bisericeşti şi încalcă legea de stat. Altă variantă nu există şi, culmea, nici una din cele două variante enunţate mai sus nu este deplin mulţumitoare.

La această situaţie nefirească s-a ajuns datorită laicismului excesiv promovat de statul francez. Mai mult, această situaţie este şi nedreaptă, pentru că statul apără astfel mai mult dreptatea ateului sau a indiferentului religios. Dar, oare, creştinul nu are dreptatea lui?

Motivaţia acestei interdicţii absurde este aceea că se doreşte ca cetăţeanul francez să nu fie “constrâns” la a privi vreun însemn religios. Dar, atunci, creştinul poate fi constrâns în a se dezice pe sine şi a nu purta vizibil, de exemplu, Sf.Cruce? Unde este cu adevărat dreptatea şi libertatea?

Această situaţie din Franţa arată clar unde se poate ajunge atunci când dreptul civil religios este pus în contradicţie cu dreptul canonic sau cu dreptul intern al fiecărui cult recunoscut. Pentru români, nu poate fi decât o lecţie, unde nu trebuie să se ajungă, cât de importantă este colaborarea dintre stat şi Biserică şi cât de important este ca dreptul civil religios să fie în armonie cu dreptul intern al fiecărui cult oficial.

 

Revenind la ideea centrală a acestor exemple, subliniem că dreptul civil religios în formare la noi în ţară, trebuie să urmărească constant şi deschis armonizarea cu dreptul intern al fiecărui cult legal şi, în special, cu dreptul canonic ortodox.

Primul pas spre realizarea acestui deziderat este cunoaşterea, informarea, de aceea este salutară reintroducerea dreptului bisericesc la facultăţile de drept din România[21].

Pe de altă parte trebuie subliniat şi rolul mare al Bisericii Ortodoxe Române, dar şi al celorlalte culte, în a-şi dezvolta propria legislaţie bisericească. Din nefericire, trebuie să spunem că Biserica noastră a făcut paşi mici în această direcţie. Ne lipseşte încă un statut nou de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române. Ideea de a cârpi mereu un  statut caduc din anul 1948, este moartă din faşă. Ne lipseşte o legislaţie ortodoxă clară cu privire la dubla jurisdicţie bisericească, la rearondarea echitabilă a unităţilor bisericeşti, la judecata bisericească a întregului cler (episcopi, preoţi şi diaconi) şi la raportul ei cu judecata civilă, la administrarea bunurilor bisericeşti, la incompatibilităţile dintre slujirea preoţească şi activităţile civile, la pensionarea clerului[22] etc.

Lipsa acestei legislaţii bisericeşti clare duce la o stare de ambiguitate, mai ales între deciziile a diferite eparhii. Eliminarea acesteia printr-o activitate legislativă bisericească intensă, este o condiţie esenţială în definitivarea statutului canonico-juridic al Bisericii Ortodoxe Române, în ţara noastră.

 Prin urmare, la noi, mai sunt multe de făcut, atât din partea statului, cât şi din partea Bisericii. Trebuie, însă, să privim lucrurile optimist, adică să ne bucurăm şi să folosim această mare şansă, de care am fost frustraţi în trecutul comunist. Şansa de a întări, pe de-o parte, prin legi noi, democraţia românească şi, pe de altă parte, de a fortifica Biserica noastră cu o structură canonică adaptată, dar mai ales triumfătoare asupra problemelor vremii.